A inceput ca un comment...

Acest post a inceput ca un comment la fragmentele din Apararea lui Galilei de Octavian Paler, postate aici.


Idoli.

De ce avem nevoie de idoli? De ce avem nevoie de oameni in care sa ne punem speranta ca vor face ceva ce noi nu putem? De ce facem asta daca dupa ce realizam ca nu au reusit sa ii scuipam in fata si sa-i renegam?


Asemeni lui Pigmelion care a sculptat femeia perfecta pentru ca apoi sa se indragosteasca nebuneste de ea, toti avem momente cand ridicam pe cineva pe un pediestal. Un prieten, un iubit, un parinte sau o persoana publica. Reusim sa-i ridicam atat de sus incat momentul caderii este fatal, iar inima ne este rupta in totalitate.


Dar avem noi dreptul sa facem asta? Avem dreptul sa luam un om oarecare de pe strada si sa ii punem in brate responsabilitatea de a ne fii idol? Avem. Il avem pentru ca ni-l dam noi insine. Ne permitem noua insine sa ne incredem orbeste in cineva si sa-l consideram superior noua si celorlalti, uitand desigur ca si el este om.


Dar ce se intampla cand supraomul nostru cade de pe locul inalt pe care a fost pus? Se intampla ca mahnirea noastra e asa de mare incat uitam cu desavarsire ca noi, tot noi l-am urcat acolo, nu s-a suit singur. Nu a afirmat ca e un idol, si mai ales al nostru. Nu si-a dorit increderea noastra, nu si-a dorit sa fie salvatorul. Uitam si radem si batjocorim si facem rau. Da! Facem mult rau persoanei pe care am iubit-o mai mult decat propria noastra persoana. Facem rau pentru ca ne-a ranit, indirect; ii adresam cuvinte usturatoare pe care in mod cert nu le merita doar pentru ca a dezamagit. Lovim si aruncam in omul care nu poate, nu poate duce povara de a fi modelul cuiva.


Urasc ipocrizia si totusi sunt ipocrita! Scriu asta ca sa ce? Ca sa arat cum sunt unii? Nu! Ca sa arat cum sunt eu. Sunt ipocrita pentru ca si eu am facut precum am scris mai sus. Si eu mi-am urat si am dorit tot raul din lume celei mai bune prietene, sorei mele iubite cand aceasta m-a parasit. Si eu am blestemat iubitul sa arda in chinurile Iadului pentru ca a renuntat sa mai lupte. Si eu am injurat scuipat lovit in toti si-n toate, cautand persoana care m-a dezamagit, uitand, oh.. crunta uitare, uitand ca eu am creeat iluzia. Uitand ca m-am amagit cu scorniri, pentru a-l face pe cel de langa mine sa para mai bun, mai frumos, mai destept...sa para altfel decat restul lumii, sa para unic...

Întâia iubire

fragment din Întâia iubire (vol Scrisori imaginare)

Scrisoare domnului Unamuno

Am uitat in ce imprejurari am vazut prima oara aceasta moara de vant. Tin doar minte ca aripile aproape putrede, balabanindu-se in aer, mi s-au parut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Inca nu aflasem cate primejdii ascunde o lume fara intrebari. In vremea aceea am ras si eu de un barbat cam ciudat care umbla prin paduri pandind flacarile ce danseaza pe comori. Intr-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pamant un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai ras nimeni si unii au inceput sa-l umareasca pe ascuns, convinsi ca va gasi si alte tazaure. Dar n-a mai gasit. Pe urma s-a aflat ca vasul acela il descoperise din greseala. un copil ii mutase semnul pe care el il lasase ca sa recunoasca locul. Lumea a inceput sa rada din nou, fara sa-si puna problema ca, fara credinta acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greseala norocoasa.

Totusi altceva ma face sa privesc aceasta moara de vant ca si cum abia acuma am vazut-o. Probabil, mi-am amintit aici ca iluzia lupta cu mainile goale impotriva motivelor de tristete, dar macar refuza consolarea. Si, intre timp s-au schimbat multe in modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat ca nu poti sa razi linistit de Don Quijote si in acelasi timp sa-ti faci iluzii...

Romanul care ucide

Am prostul obicei de a incepe mai multe carti odata. Si astfel le si continui, pana in punctul in care una dintre ele ma fascineaza intr-atat incat le neglijez pe celelalte si-i acord EI intreaga mea atentie. Asa mi s-a intamplat cu Romanul care ucide de Nicolae Margeanu. Am gasit-o din greseala in biblioteca bunicii. E o carte veche care se mai gaseste doar in anticariate, cu o coperta subreda(care la mine-n mana s-a rupt, dar promit sa o lipesc la loc).

Este o carte politista care atinge niste puncte ale psihologiei umane foarte interesante. Recunosc ca am o slabiciune pentru cartile Thriller si Mistery, cu toate ca citesc cu placere din orice gen.

Pe scurt cartea relateaza la persoana I socul emotional al personajului principal, scriitor de carti politiste, care ajunge sa fie anchetat si banuit de crima de cel mai bun prieten al sau, si eroul cartilor sale, capitanul Mircea Vigu.

De asemeni, am obiceiul sa subliniez pasaje si in continuare invit persoanele interesate sa citeasca mici pasaje care mie mi-au placut si care mi s-au parut mai mult sau mai putin rupte din realitate.

Reactia celui acuzat pe nedrept:

…Dar nu intelegi ?! Nu-ti dai seama ca e o noua festa, dementiala, cinica, ingrozitoare, pe care mi-o joaca destinul ? Cum sa nu cred ca sunt jucaria unei fatalitati, ca sunt predestinat sa platesc fiecare sau, ca sa nu exagerez, aproape fiecare izbanda a mintii mele printr-o crunta hemoragie a sufletului ?

Posibilul motiv al crimei(la care m-am gandit serios si a carui perspectiva ma inspaimanta):

– Si nimicul poate constitui o explicatie, nu crezi ? Actul gratuit… De ce nu, in definitiv ? Actul mai mult sau mai putin gratuit… Eternul Lafcadio. Un pariu – cu tine insuti. Si in orice pariu, de orice natura ar fi el, e implicat un interes. Esti autor de romane politiste, ai ticluit nu mai stiu cate ‘crime perfecte’, pe care insa le-ai pus sa le execute eroii tai, niste fapturi fantomatice, fantasme de hartie, iar sangele pe care-l faceai sa curga nu era decat cerneala…, de unde sa stiu ca n-ai fost ispitit sa demonstrezi – vai, numai tie insuti de asta data, nu unui milion de cititori – ca esti in stare sa savarsesti si o ‘crima perfecta’ reala ? Iarta-mi comparatia: ca un licean care s-a saturat sa se tot masturbeze si doreste cu ardoare sa posede in sfarsit si o femeie in carne si oase… De unde sa stiu ca n-ai vrut sa te culci, fie si o singura data cu Moartea ?

Ipostaza scriitorului care termina o carte:

…Tii stiloul suspendat deasupra hartiei, intarzii o clipa, o ‘filezi’, cu sentimentul ca e adevarat: ai incheiat cartea, ai gravat pe lespedea timpului visul inform, furandu-l uitarii, disolutiei, neantului, si esti tu insuti, sau macar ceva din tine, sau poate chiar ceva mai mult decat stii ca esti intr-adevar (tu, plus doza infricosatoare de hazard) in acele roiuri de litere contorsionate zgariate pe hartie…


Frica:

Presupun ca aratam jalnic. O molusca. O jivina haituita. Descompus de groaza si de greata. Naclait intr-o transpiratie rece, vascoasa, putreda. Desfigurat. Cu maruntaiele intoarse pe dos, cu stomacul in gat… La marginea conditiei omenesti – la limita, intr-adevar, si atinsa din plin, caci numai asa se explica de ce, de la un moment dat, incepu, ca de la sine, redresarea. Nu rationasem deloc pana atunci, nu statusem sa cantaresc situatia, sa-mi apreciez sansele (de salvare sau de pieire), ma rezumasem la intuitii, la reflexe fizice si psihice, la constatari cel mult.

Portrete:

Femeia atragatoare, ispita:

Dora se aseza cu fereala pe un colt de scaun. Strict pe un colt, pe mult mai putin decat jumatate din tablia scaunului, cum fac tarancile cand se simt stingherite in rezenta cuiva – si era bizar amestecul de sfiiciune si buna-cuviinta (sau indolenta ?) din strafundul fiintei acestei femei si alura ei, sub alte aspecte, voit moderna, mancipata, frigid-provocatoare, rafinat-senzuala (stiam eu cate ceva…), anumite gesturi sau reactii necontrolate, profund naturale, venind in contradictie cu ochii rimelati, coafura tapata, mini-jupa…

…Picioarele erau frumoase, nimic de zis; fine, gratios-arcuite, nervoase, gleznele – o nebunie! Incet-incet, sub privirea aceea concentratat, arzator intensa, atitudinea Dorei se schimba. Ochii negri migdalati, de cadana adusa in haremul padisahului de foarte din adancul Orientului, care, mai ales ei, ii dadeau aerul ‘enigmatic’, se ingustara parca si mai mult, colturile li se trasera parca si mai catre tample, sanii, dedesubtul jerseului de lana, fura cuprinsi de un freamat parte feciorelnic, parte desfranat, si trupul intreg, cu pantecele bombat suav, cu umerii si soldurile stramte dintr-o data fara astampar, trupul intreg, sintindu-se despuiat de privirea aceea totodata incandescenta si grava, capatase o moliciune lasciva si era acum, din crestet pana-n calcaie, renuntare, dorinta ascunsa si acceptare.


Vigu, tehnici inedite de interogare si de intimidare:

…O privea concentrat pe femeia din fata lui, cu o expresie pe fatacare, categoric, nu-I apartinea si care il intinerea in mod evident, care, indulcindu-I trasaturile, il facea mai frumos, imprumutandu-i un aer frivol, de seducator de profesie, foarte infatuat bineinteles, convins ca e irezistibil si ca, daca o femeie pe care a pus ochii rezista, o face numai din tembelism…

... L-am privit cercetator pe prietenul meu: arborase intre timp expresia pe care eu o numeam ‘inspirata’ sau, cand vroiam sa-l iau peste picior, de ‘ogar dezlantuit’ – ochii mijiti, fruntea vag incretita, o paloare subita, stranie, a obrajilor, pavilionul urechilor si chiar si narile, parca in vibratie… Erau momentele sale de receptivitate acuta, de sensibilitate extrema a tuturor simturilor, mai mult chiar, s-ar putea spune, de trezire in el a inca unuia sau a inca catorva, inexistente la noi ceilalti: un foarte fin aparat nervos, un fel de seismograf viu, de receptacol ultrasensibil al unor unde magnetice obscure, ceva de genul asta devenea in aceste momente, sub ochii uimiti ai celor care insa trebuiau sa-l cunoasca foarte bine ca sa-si poata da seama de schimbarea produsa. El, care era constient de fenomen, fara sa si-l poata si explica, bineinteles, il numea intuitie ilogica !


Perceptii ale Mortii:

…Nu reactionam in nici un fel altfel decat victima sarpelui, care se azvarle singura in gura larg deschisa, electrizata de ochii triunghiulari, de limba ca un fulger verde al calaului. Asta desigur fiindca, desi nu ne-o marturisim, nimic nu ne atrage mai tiranic ca ideea mortii !

…Curajul mi-l regasisem, de spaima ma eliberasem, de mai-nainte chiar, caci dand sa ma strecor prin dreptunghiul de bezna in ceea ce as putea numi moarte, fusesem departe de spaima, fusesem la antipodul ei chiar, cunoscusem cea mai deplina euforie… (Asadar, vecinatatea mortii este in realitate stupefiantul cel mai puternic!)

Definitia nenorocului - Octavian Paler

Sunt drumuri ce ne caută demult.

Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi

În căutarea lor pe alte drumuri.

Dorinta arzatoare de a ma tine de cuvant si de a posta in fiecare zi pana voi epuiza bibliotecile, cate ceva de Paler m-a dus la poezioara asta. Aceste trei versuri ma si ne reprezinta pe fiecare dintre noi, in fiecare moment al vietii noastre:

De cate ori nu am luptat cu disperare pentru ceva ca atunci cand am invins sa vad ca nu merita.

De cate ori n-am alergat spre un punct pentru ca ulterior sa trec pe langa el si sa nu mi se mai para interesant.

De cate ori nu am iubit pasional ceva/pe cineva care nu ma iubea si apoi cand flacara din sufletul meu s-a stins s-a aprins la persoana cealalta.

De cate ori nu am tinut incapatanata cu dintii de ceva ce murise demult, pentru ca atunci cand i-am dat drumul sa reinvie.

De ce? ma-ntreb. De ce atata nepotrivire? De ce sa suferi ca nu ai ceva si cand nu ti-l mai doresti sa ti se serveasca pe tava? Pentru ca... Doar pentru ca...

Mi-ar fi imposibil sa traiesc fara sa caut ceva ce nu pot gasi, fara sa descopar cu greu ceva ce defapt nu am interesa, fara sa iubesc fara sa fiu iubita si fara sa dau cu capul de zece ori inainte de a-mi dovedi ca ceva nu merita.

Si totusi de ce? Din masochism? Imi place sa fiu deceptionata? Sau imi place sau sufar prosteste din propria mea incapatanare?

Pentru ca nenorocul face parte din frumusetea vietii. Fara el n-ar exista noroc. Fara nenoroc n-am stii cum arata norocul, ce gusta, ce miros, ce forma are. Fara deceptii n-am stii sa recunoastem iubirea. Fara suferinta n-am stii ce e fericirea. Fara sa ne fie rau n-am stii cand ne e bine. Pentru ca nu poti vedea jumatatea plina a paharul decat dupa ce ai vazut-o pe cea goala.

DEASTA!

Republica Gramo. Here I come!

I'm in! Si am adus si felina cu mine :)) alalala

Avem timp?

In miscarile mele haotice executate pe net, am descoperit un site pe care sunt postate diferite poezii ale diferitor poeti cunoscuti sau mai putin cunoscuti. Avand o pasiune pentru Paler am cautat poezi de el, si am ajuns la poezia Avem timp a acestuia. Din nefericire aveam putina treaba si a trebuit sa las citirea poeziei pe mai tarziu, astfel ca am bagat pagina respectiva la Favorites. Astazi de dimineata cand am intrat chitita sa o citesc am descoperit ca in Favorites se salvase pagina sub numele Avem timp de Octavian Paler. Si imediat mi-am pus problema: avem timp de Paler? Dupa cum scrie si acesta in poezia mai sus mentionata pe care o voi posta in continuare, avem timp de toate prostiile, de la barfa la ars gazu la tv, de la ars gazu la tv la ars gazu pe net, de la ars gazu pe net la scris bloguri. Dar de Paler de ce n-avem timp? Mi-am propus ca in fiecare zi sa imi fac timp de Paler si sa postez o poezie sau un pasaj din operele lui. Eu am! Am timp de Paler.

Avem timp (vol Scrisori imaginare)

Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluziisi sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si bolisa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.



P.S: Am gasit pe un forum ca ar exista si o continuare a poeziei Avem timp. Nu stiu daca asa este dar eu postez si continuarea pentru ca merita:

UPDATE: Am fost informata ca aceasta continuare nu ii apartine lui Paler. Cu toate astea o las pentru ca merita citita.


Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa
faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Ne-am dus boi, ne-am intors...oi

Astazi, 2 octombrie, a avut loc deschiderea facultatii Romano-Americana, a carei studenta sunt. Festivitatea urma sa aiba loc la orele 10 in sala Aula Magna. Impreuna cu 2 fosti colegi de liceu, Carolina si Cristi, am intrat pe poarta facultatii la ora 10 fara un sfert.


Odata ajunsi in holul facultatii am cautat directii spre sala Aula Magna, astfel:


Noi: Nu va suparati, stiti cumva unde este sala Aula Magna?
Portar: Urcati cu liftul!
Noi: Pana la ce etaj?
(tacere)


Uimiti de amabilitatea portarului, ne indreptam spre lift unde asteptau alti 3 tineri. Ne urcam si ajungem la etajul 2, unde era sala Aula Magna (cu siguranta acei 3 tineri nu il intrebasera pe portar din moment ce stiau etajul). Aici, luandu-ne dupa indicatoare ajungem pe un coridor si...


Tanti: Voi unde mergeti?
Noi: Poi, sala Aula Magna, pt festivitatea de deschidere...
Tanti: Nu mai sunt locuri, ne pare rau.
(era ora 10 fara)


Acestea fiind spuse, am luat un cur de loc pe banca din fata facultatii si am admirat minunatiile facultatii. A, era sa uit, intre imp ni se alaturase si un alt coleg Cervantist, Teo. Iata ce am vazut:

Oameni care vin la facultate

Oameni care vin in cuplu la facultate

Au venit si celebritati la deschiderea anului universitar:



Mary Poppins

Marlon Brando in tinerete

Am stat acolo pana la 12, depanand amintiri placute (cum si-a prins Teo limba intr-un cui) si scarboase (cum si-a insirat Zdrenghea voma prin liceu), apoi ne-am dus in Herastrau, unde am mai facut neste poze.

Cristi, Teo si Carolina

sau ma rog, spatele lor

Veverita 1

Veverita 2

Ne-am minunat si de natura




Si de cele 3 ... ale parcului

(3 ce?)