fragment din Întâia iubire (vol Scrisori imaginare)
Scrisoare domnului Unamuno
Am uitat in ce imprejurari am vazut prima oara aceasta moara de vant. Tin doar minte ca aripile aproape putrede, balabanindu-se in aer, mi s-au parut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Inca nu aflasem cate primejdii ascunde o lume fara intrebari. In vremea aceea am ras si eu de un barbat cam ciudat care umbla prin paduri pandind flacarile ce danseaza pe comori. Intr-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pamant un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai ras nimeni si unii au inceput sa-l umareasca pe ascuns, convinsi ca va gasi si alte tazaure. Dar n-a mai gasit. Pe urma s-a aflat ca vasul acela il descoperise din greseala. un copil ii mutase semnul pe care el il lasase ca sa recunoasca locul. Lumea a inceput sa rada din nou, fara sa-si puna problema ca, fara credinta acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greseala norocoasa.
Totusi altceva ma face sa privesc aceasta moara de vant ca si cum abia acuma am vazut-o. Probabil, mi-am amintit aici ca iluzia lupta cu mainile goale impotriva motivelor de tristete, dar macar refuza consolarea. Si, intre timp s-au schimbat multe in modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat ca nu poti sa razi linistit de Don Quijote si in acelasi timp sa-ti faci iluzii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu