Inocenta Pierduta

Mandra si libera zbura,
Zi dupa zi s-aventura,
Vazduhul tot i-apartinea,
Pana cand soarele-apunea.

~
Dar in ziua-ceea, iata,
Cum se-ntampla cateodata,
Spre pamant privi curioasa
La un tip de talie joasa.

~
"Vai, ce pasare ciudata!"
Si se-apropie indata.
Ea p-un gard s-a asezat,
Gata de analizat.

"Nu ai cioc si nu ai pene!

Dar pe fata ce ai? Gene?

Nu esti pasare sau caine,

Dar poat-ai un pic de paine"

~

Amuzat El o priveste

Si din ochi o cantareste

"Paine n-am! Dar pot de-mi ceri

Sa te las sa ma descoperi."

~

"Ce esti tu, de-n zborul meu

Mi-ai aparut ca un zmeu.

Zborul mi l-am amanat.

Spune! Ce m-a indemnat?"

~

El a ascultat atent.

Asemeni unui adolescent

Se apropie cu pas marunt.

"Chiar vrei sa stii ce sunt?"

~

Ea n-apuca sa-i raspunda

Ca El cum statea la panda

O ia-n bratele-i imense

Si aripile-i intinse

~

Astfel de trup i le desprinse

Si cu bratele intinse

Un descantec ii rosteste

Iara pasarea-morteste.

~

El o lasa-ncet din mana,

Iara ea ca o nebuna

Se ridica in picioare

Si-i striga acuzatoare:

~

"Ce mi-ai facut nebune?"

Si-necata in suspine,

"Cum ma duc eu asa acasa?

Cu ast corp de caraghioasa.

~

De ce m-ai transformat

Intr-un om ce-i blestemat?"

Dar Lui aripi i-au crescut

Si spre cer zbura tacut.

~

Iar ea sta acum plangand
Sarmana, nepricepand

Ca-n a dragostei capcana

Devenise ea umana.

De-as canta

Candva cantam.
Cantam candva cuvinte dulci,
cuvinte-nmiresmate
asemeni florilor,
florilor de primavara.

Duios cantam.
Cantam duios oricui dorea
vocea sa imi asculte.
Dar lumea nu vroia
de iubire sa auda.

Acum cantecul mi-e surd,
e surd de dor -
de dor si de durere.
Lumea acuma vrea
cantecul sa mi-l asculte.

Dar nu mai cant.
Oh, de-as canta,
ce s-ar mai bucura
lumea
de suferinta mea.

Adevăr. Durere şi leac deopotrivă.

"Adevarul este o flacara atit de luminoasa incit

multi oameni nu-i pot suporta lumina.

Unii inchid ochii ca sa nu-l vada,

iar altii fug ca sa nu fie arsi."

(Goethe)

Savanti, filozofi, cercetatori, nebuni si-au dedicat timpul si viata in intregime intru gasirea adevarului absolut. Mii de oameni au luptat si au murit pentru ca acesta sa supravietuiasca. Iar eu ma intreb, oare acest ideal merita sacrificiult de sine?

Oare cautam adevarul? Sau cand il gasim e doar mana destinului?

Gasirea adevarului coincide cu gasirea fericirii supreme?

Ce e mai greu? Sa gasesti adevarul sau sa-l accepti?

De unde stim sa-l recunoastem dintre miile de neadevaruri?

Nu stiu. Nu stiu decat ca de cele mai multe ori, adevarul nu mi-a adus pacea sufleteasca. Stiu ca de foarte multe ori nu numai ca n-a coincis cu ce as fi vrut eu sa aud, ba chiar m-a ranit profund. Dar asta e un motiv destul de bun ca sa nu-l accept?

De ce sa ma mai zbat sa-l aflu daca in final exista o mare posibilitate ca ceea ce am cautat indelung sa fie total contrar cu perceptia mea? As accepta o alta realitate decat cea pe care o cunosc?

Cautarea si acceptarea adevarului sunt, in definitiv, acte de curaj. Odata gasit, adevarul naste noi probleme:

"Ce trebuie sa fac de acum incolo, acum ca stiu adevarul? Spun si altora sau tin doar pentru mine?

Daca tin doar pentru mine, sufar in singuratate; daca zic, ma vor considera nebuna."

De multe ori ma uit in jurul meu si vad miile de oameni, care imi apar ca o turma de vite, cum se incred la absolut orice neadevar, dar trateaza cu scepticism adevarul. Imi repugna sa vad gloata care inghite orice debiteaza unii si altii si care accepta acest "adevar" ca pe o litera de lege.

Nu am ce-mi trebuie ca sa le seman. Imi lipseste puterea de a accepta orice fara sa ma intreb: "De ce? De ce e asa si nu altfel?" Imi lipseste indiferenta si raceala caracteristica celor care nu se intreaba.

As vrea sa am puterea de a recunoaste adevarul cand il aud. As vrea ca adevarul sa respecte o regula. Toti suntem obligati, de altii sau de noi insine, sa respectam anumite reguli. Adevarul de ce n-ar face-o?

Pentru ca adevarul e un concept si, mai mult decat atat, e un concept relativ. Ce eu percep ca fiind adevarat tu poti considera fals, si viceversa.

Dar de ce? De ce doua persoane care au crescut in medii asemanatoare, care au o cultura asemanatoare si cu capacitati intelectuale asemanatoare vad acelasi lucru in mod diferit.

Tind sa cred ca asta se intampla pentru ca unora le e mai greu sa accepte realitatea decat altora.

Si atunci ce facem? Ne inchidem fiecare in parte in propria noastra realitate, ne inconjuram numai de ce ne place noua sa auzim si de ceea ce acceptam ca fiind adevarat?

Eu nu pot face asta. Prefer sa recunosc durerea pe care mi-o provoaca adevarul si sa o accept. De ce? Pentru ca face parte din mine. Si o gust, o gust zilnic, chiar daca e dulce sau amara:

Te sterg din viata mea.

Dispari.

Dispari asemeni secetei

curmata de o ploaie;

asemeni noptii negre

ucise de lumina.

Uit ca te iubesc,

uit ca nu ma iubesti;

uit ca m-am mintit,

uit ca am sperat.

Te sterg din viata mea,

iar maine-ai sa dispari.

Maine eu port coroana,

coroana vietii mele,

coroana candva a ta.

Eu nu caut adevarul. Caut doar certitudini. Certitudini si confirmari. Restul sunt doar motive sa iubesc mai putin oamenii, viata si pe mine.

Altii au zis-o mai frumos ca mine:

"Adevarul care ii face pe oameni liberi este in cea mai mare parte adevarul pe care oamenii n-ar vrea sa-l auda."

Octavian Paler - Despre dragoste

"Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează"

Mircea Eliade - Isabel şi apele diavolului

"[...]cu cat esti mai normal, cu atat esti mai departe de adevar si mai aproape de viata[...]"

Emil Cioran - eseuri

"Adevărul este o doamnă sfioasă, mult prea binecrescută pentru a te pocni în cap şi a te trage în peştera ei. Ea este acolo, dar oamenii trebuie să o dorească şi să o caute."

William F. Buckley Jr(in engleza)

"Mai bine sa fii urat pt ceea ce esti, decat sa fii iubit pt ceea ce nu esti."

Anatole France

"Nu trebuie sa ne simtim jigniti cand ceilalti ne ascund adevarul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea noua insine."

La Rochefoucauld

"Sa ne ferim de a vesti adevarul celor ce nu sunt in stare sa-l asculte."

Rousseau

Obişnuinţa - ceva mai stupid ca lenea

"Obişnuinţa - adică ceva mai stupid ca lenea -

ne face să rămânem nemişcaţi în mlaştină

şi să ne împotmolim tot mai mult."

(Honore de Balzac)

<<>>

Ies din casa si ma indrept inspre statia de tramvai. Pasii ma duc unde stiu ei mai bine, sarmanii n-au nici o vina - pe drumul pe care mergeam odinioara sambetele. Ma urc in tramvai si, ca de obicei, incerc sa ignor oamenii din jurul meu. Ma asez langa geam de unde pot sa privesc aceleasi strazi, cu aceleasi blocuri, unde locuiesc aceeasi oameni care anima acelasi peisaj dintotdeauna.

Cobor dupa patru statii si ma indrept cu restul lumii spre trecerea de pietoni. E rosu; ma opresc. Se face verde dar nu traversez ca toata lumea. Raman pe loc pentru cateva clipe apoi fac stanga-nprejur si ma sui in alt tramvai. Usile se inchid iar constiinta mea nu intarzie sa-mi tranteasca in fata adevarul crud: 'Proasto! Ai uitat ca v-ati despartit? Nu o sa mai cobori niciodata la statia aia. Nu mai ai pentru ce!'

Am ajuns la urmatoarea statie. Si apoi la urmatoarea. Si la urmatoarea. Niciodata la cea din urma.

(fragment din viata mea)

<<>>

Intr-o lume in care lucrurile evolueaza cu o viteza asemanatoare celei din filmele Science Fiction, oamenii indragesc, paradoxal, tot mai mult obisnuinta.

Auzim zilnic de persoane care primesc oferte care le-ar putea aduce un trai mai bun decat ce au in momentul de fata, dar care refuza schimbarea. De ce? Pentru ca oamenii sec. al XXI-lea sunt comozi. Iar eu percep comoditatea ca o forma mai cizelata a lenii.

S-au obisnuit sa se trezeasca la 5 dimineata pentru a ajunge la 8 la birou. S-au obisnuit sa astepte in statie timp de 10-15 minute, indiferent de starea vremii, un mijloc de transport in care s-au obisnuit sa stea ca sardelele inconjurati de mirosuri care variaza de la parfumuri de marca la arome care au in compozitie tutun, alcool, transpiratie si jeg.

S-au obisnuit sa ajunga la locul de munca unde trebuie sa suporte ifosele unui fiu, nepot sau fin de-al patronului, care ajuns la pubertate face ce vrea cu banii lu' tati. Si s-au obisnuit sa tina locul colegilor blonavi sau aflati in concediu medical, toate pe un salariu jenant dar, cu care s-au obisnuit.

Apoi, cand programul - care, de obicei, se poate prelungi, fara compensatii ulterioare, cam "cat vrea muschiul" sefului - ia sfarsit, acestia pleaca inspre casele lor, cu aceleasi mijloace de transport in comun imputite si degradante cu care au venit.

Acasa sunt cateodata prea obositi sa mai manance ceva si se trantesc in pat unde adorm la televizor, unii dintre ei cu speranta ca urmatoarea zi va fii altfel.

Dar n-o sa fie altfel. N-o sa fie niciodata altfel, atata timp cat nu vor dori sa iasa din monotonia in care se complac si sa-si ia in maini fraiele propriilor lor vieti.

Atata timp cat nu vor face o nenorocita de scoala de soferi si nu vor trage tare cateva luni pentru a-si lua in rate o nenorocita de masina la mana a 2-a. Din cer nu pica masini si nici carnete de sofer!

Atata timp cat nu vor cauta un alt job, un job care sa le ofere sansa sa faca ceva de viitor. Nu e foarte greu sa completezi un CV pe care sa-l trimit unor site-uri specializate in oferte de munca. Pentru ca altfel nu o sa vina nimeni la tine sa te intrebe: "Nu ai vrea un post la mine la firma?" Trebuie doar sa vrei!

<<>>

Obisnuinta este o boala grava cu care fiecare dintre noi ne infectam fara sa vrem. Este la fel de involuntara ca si actul de a te indragosti.

Ca orice boala, obisnuinta poate avea urmari neglijabile sau foarte grave.

Primele sunt actiuniile banale care au devenit reflexe, precum stingerea luminilor cand iesi din casa sau spalatul pe maini dupa ce am fost la W.C. sau scrumatul sau dusul dupa sex.

Celalalt tip de obisnuinta este cel care creeaza dependenta, iar schimbarea brusca a unui astfel de obicei poate duce la o explozie emotionala.

De exemplu, o mama care este obisnuita sa-si sarute copilul inainte de culcare va simtii un gol imens in suflet cand acesta va fii in tabara sau la bunici.

Acel telefon primit seara de la persoana iubita in care iti povesteste ce a facut in ziua respectiva si in care se intereseaza de cum ti-a mers este unul dintre lucrurile cu care ne obisnuim cel mai repede. Iar cand telefonul nu mai suna despartirea pare cu atat mai dureroasa.

<<>>

Obisnuinta este dupa parerea mea cel mai puternic drog, pe care ne-am invatat sa-l savuram zilnic. Si cu toate ca stim ca suntem sclavii acesteia, ca suntem dependenti de lucrurile pe care noi le vedem ca fiind o normalitate, adesea nu gasim puterea de a lupta in contra ei. Asemeni efectelor substantelor halucinogene, nu putem sa ne descatusam din lantul obisnuintei.

Bastonul

Mi se intampla, chiar des as putea adauga, sa ascult ce vorbeste lumea din jurul meu. Nu o sa ma ascund dupa deget si sa afirm ca:”Nu trag cu urechea!”, deoarece chiar daca nu ma chinui sa aud ce se vorbeste in jurul meu ci doar imi ajunge la urechi, faptul ca ascult tot e un fel de spionaj(la un nivel scazut evident).
Astfel am auzit astazi in spatele meu, in statia de autobuz pe cineva intreband:”Vreti sa va trec strada?”. Stiam ca nu cu mine a vorbit, si cu toate astea nu mi-am putut infrana curiozitatea de a ma intoarce si de a observa ca barbatul(caci era vocea unui barbat cea care intrebase) vorbea cu un batran orb. Nu am putut sa nu remarc tonul desi grav, dar politicos si deloc deranjat, cu care batranul i-a raspuns:”Nu. Astept autobuzul sa ma duc acasa.” “Ce masina asteptati?” a continuat barbatul, care acum ca imi amintesc mai bine, era un tanar pana in 30 de ani. “368.” “Nu vine. Permite-ti-mi sa astept cu dvs. masina pentru a va ajuta sa urcati in ea.” “Daca nu te grabesti…”
Atunci tanarul s-a uitat la ceas si a dat din cap cum facem toti cand vrem sa spune:”Ba ma cam grabesc…” Atat am asteptat pentru a intra in discutie:”Duce-ti-va, il sui eu in masina pe domnul. Merg tot cu 368.”
M-am intors sa ma uit daca vine masina. Nu se vedeau decat masini mici venind inspre statie. M-am rasucit spre batran. Mi-am plimbat privirea de jos in sus de doua ori. Era un om inalt, nu foarte robust dar impunator. Era imbracat modest dar decent, avea maini frumoase cu degete lungi ca de pianist.
In sfarsit vine masina, ii iau mana intr-a mea si ma urmeaza calm, observand si pastrand ritmul pasilor mei. Il urc in masina, il asez pe un scaun si ma indepartez dupa ce imi multumeste.
Apoi stau si ma uit la el. Imi e rusine ca o fac, dar nu-mi pot dezlipi ochii de la el. Ma surprind admirandu-l. Imi dau seama ca nu e mila ce simt cand ma uit la el, ci un soi de invidie. Il invidiez pe acest om pentru ca este orb. Imi vine sa tip:”Sunt o persoana de cacat! Invidiez un biet orb.” Il invidiez pentru siguranta sa, pentru postura modesta si totusi demna pe care o are.
Am stat de multe ori sa ma gandesc la oamenii din jurul meu. La cei pe care probabil nu-I voi mai revedea vreodata. Am stat si le-am analizat fata, privirea, gesturile, incercand sa le ghicesc povestea. Si acum, ma uit la un batran orb si desi nu-I pot vedea ochii, il pot citi.
Nu s-a nascut orb pentru ca are acel simt al orientarii pe care numai persoanele care au vazut in prealabil il au, si cu siguranta nu si-a pierdut vederea cand era copil, pentru ca are o atitudine matura prin fiecare miscare.
Poate ca in tinerete, cand era cam de varsta tanarului care a vrut sa-l ajute in statie, a suferit un accident. Sau poate a luptat in razboi. Da, asta e! A luptat in razboi. Nu am de unde stii cu siguranta ca asa este, dar asta vreau sa cred. Vreau sa il vad ca pe un erou care si-a pierdut lumina ochilor pentru a apara ceva.
Nu i-am ales imaginea unui veteran pentru ca simt ca e un simplu om si eu vreau sa ma joc de-a Dumnezeu si sa-I schimb destinul. Ci pentru ca asta cred, pentru ca asa imi imaginez ca arata un batran care a orbit in lupta.
Il invidiez. Il invidiez pentru ca e tot ce nu as putea fii vreodata. Pentru ca e pur, pentru ca stie ce ii ofera viata, pentru ca stie ca singurul sprijin real este bastonul din mana sa, pentru ca nu se minte ca maine o sa vada.
Nu stiu, si cel mai probabil nu am sa stiu vreodata, daca batranul are copii. Daca il asteapta cineva acasa sau daca se bucura cineva cand il vede. Nu stiu daca este idolul vreunui nepot. Dar stiu ca e idolul meu. Idolul meu fara nume…

duminica

Alunec, alunec sub atingerea ta
atingerea ta stapana.
Ma strangi.
Ma strangi cu putere - ma doare.
Ochi in ochi caut trecutul tau
caut sa te descopar.
Tu fugi de ochiul meu cercetator
si ma strangi si mai tare.
Imi strivesti buzele cu gura,
imi strapungi carnea cu dintii.
Nu te opresc.
Pot, dar nu vreau.
Ma abandonez in bratele tale
si incepem un dans dement,
lacom, turbat,
iar tacut,
patul ne sta drept martor.

Otrava (la metrou)

O privire.
O privire fugara.
Vulgara.
Apoi un sarut, unul scurt.
Plec.
Plec si simt cum pielea mea
sufera dupa atingerea ta.
Nu mai esti langa mine
si simt cum trupul mi se sfarma
de dorinta.
O dorinta cruda si pacatoasa.
Dorinta de a te avea pe perna mea.
Esti ca o otrava.
O otrava care ma apasa,
ma sugruma,
ma destrama,
ma topeste...

Manele vs. Bun Gust

De ceva ani buni manelele nu doar continua sa existe, spre disperarea mea, dar castiga tot mai mult credit in randul populatiei. Daca la inceput genul acesta muzical (cu greu am scris asta) se adresa strict unor categorii de oameni, care aveau un singur lucru in comun si anume IQul scazut, acum se pare ca si oamenii la care ai asteptari in ceea ce priveste bunul gust, au inceput sa le asculte.

Aud tot mai des fraze de genul: 'Nu ascult manele, da asta e pentru sufletul meu...' sau 'Nu-mi plac manelele dar ce petrecere ai vazut tu fara manele?'. Acelora care se folosesc de replicile astea pentru a ascunde preferintele muzicale, de care sunt vadit rusinati, le spun ca DA, am fost la petreceri fara manele si ca in niciun caz nu asimilez prostul gust cu buna dispozitie.

One way or another, manelele exista, fie ca mie imi place sau nu, si se dezvolta sub nobila scuza: 'Gusturile nu se discuta'. De aceea, nu o sa scriu cat de mult imi displac mie aceaste excremente muzicale numite manele, ci cat de mult dispretuiesc ignoranta manelarilor fata de ceea ce percep eu (si altii) ca fiind muzica buna.

Va dau exemplul unei ore de engleza unde ni s-a pus o caseta cu Queen, de pe care am ascultat 'I'm Going Slightly Mad'. Reactia multora, de care mi-e rusine sa-i numesc fostii mei colegi, a fost de dezgust fata de (probabil) cea mai mare trupa de rock care a existat vreodata. Am cautat sa inteleg motivul antipatiei lor fata de ceea ce ascultasera si iata ce am descoperit:

• 25% nu asculta rock
• 10% asculta rock, dar melodia mai sus mentionata nu le inspira nimic
• 5% asculta si rock, si le si place Queen
• 10% lipseau
• 50% nu au inteles mesajul, din cauza ca nu stiau engleza.

Ceea ce m-a speriat in randul acestor 'sperante ale viitorului tarii', a fost repulsia de care au dat dovada fata de ceva necunoscut lor, ceva nou in orizontul lor inchis ermetic, pe care l-au respins dinainte de a da profa play la caseta.

Dupa lungi discutii cu prieteni si cu mama(mare iubitoare de Queen), am ajuns la o concluzie terifianta: generatiei i-pod ii lipseste cultura muzicala. Lipsesc parintii care asculta muzica diversa, de cand esti mic, pentru a-ti da acel avant in cultura muzica pe care orice copil ar trebui sa-l aiba.

Mersi mama ca m-ai crescut pe Queen, The Beatles, The Rolling Stones, Pink Floyd, Abba, Boney M s.a. si ca mi-ai dat sansa sa imi descopar preferintele muzicale inainte de a fi bombardata cu noi 'talente' care rag pentru populatia inculta d.p.d.v. muzical, populatie care se zbate din rasputeri pentru a fi 'la moda' d.p.d.v. muzical.

In loc de Buna ziua!

Hop ca am intrat si eu in blogosfera, spre incantarea unora si dezgustul multora. Ca sa nu plictisesc prea tare(de la inceput) si ca sa nu dau sperante desarte anunt din incipit ca blogul asta nu are nici interes politic si nici social. As in, I'm not here to make friends. E un blog ca oricare altul unde voi posta ce vrea muschiul meu, no matter the subject.

Fara a o mai lungi, cum ar spune canibalu': Bine-ati venit, manca-v-as!!!