A inceput ca un comment...

Acest post a inceput ca un comment la fragmentele din Apararea lui Galilei de Octavian Paler, postate aici.


Idoli.

De ce avem nevoie de idoli? De ce avem nevoie de oameni in care sa ne punem speranta ca vor face ceva ce noi nu putem? De ce facem asta daca dupa ce realizam ca nu au reusit sa ii scuipam in fata si sa-i renegam?


Asemeni lui Pigmelion care a sculptat femeia perfecta pentru ca apoi sa se indragosteasca nebuneste de ea, toti avem momente cand ridicam pe cineva pe un pediestal. Un prieten, un iubit, un parinte sau o persoana publica. Reusim sa-i ridicam atat de sus incat momentul caderii este fatal, iar inima ne este rupta in totalitate.


Dar avem noi dreptul sa facem asta? Avem dreptul sa luam un om oarecare de pe strada si sa ii punem in brate responsabilitatea de a ne fii idol? Avem. Il avem pentru ca ni-l dam noi insine. Ne permitem noua insine sa ne incredem orbeste in cineva si sa-l consideram superior noua si celorlalti, uitand desigur ca si el este om.


Dar ce se intampla cand supraomul nostru cade de pe locul inalt pe care a fost pus? Se intampla ca mahnirea noastra e asa de mare incat uitam cu desavarsire ca noi, tot noi l-am urcat acolo, nu s-a suit singur. Nu a afirmat ca e un idol, si mai ales al nostru. Nu si-a dorit increderea noastra, nu si-a dorit sa fie salvatorul. Uitam si radem si batjocorim si facem rau. Da! Facem mult rau persoanei pe care am iubit-o mai mult decat propria noastra persoana. Facem rau pentru ca ne-a ranit, indirect; ii adresam cuvinte usturatoare pe care in mod cert nu le merita doar pentru ca a dezamagit. Lovim si aruncam in omul care nu poate, nu poate duce povara de a fi modelul cuiva.


Urasc ipocrizia si totusi sunt ipocrita! Scriu asta ca sa ce? Ca sa arat cum sunt unii? Nu! Ca sa arat cum sunt eu. Sunt ipocrita pentru ca si eu am facut precum am scris mai sus. Si eu mi-am urat si am dorit tot raul din lume celei mai bune prietene, sorei mele iubite cand aceasta m-a parasit. Si eu am blestemat iubitul sa arda in chinurile Iadului pentru ca a renuntat sa mai lupte. Si eu am injurat scuipat lovit in toti si-n toate, cautand persoana care m-a dezamagit, uitand, oh.. crunta uitare, uitand ca eu am creeat iluzia. Uitand ca m-am amagit cu scorniri, pentru a-l face pe cel de langa mine sa para mai bun, mai frumos, mai destept...sa para altfel decat restul lumii, sa para unic...