Romanţa celor ce se vând

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor -
O, negrul nor ca şi mormântul
Înşelătoarelor ce mor
Neplânse de amanţii lor!

Pe la ferestre-şi plimbă vântul
Tristeţile sfârşitului de vară,
În timp ce-n cârciuma murdară,
Din strunele de-aramă - cântul
Chitarelor
Îşi ia avântul...

Iar pe la mese,
Rând pe rând,
O ceată de amanţi artişti -
Toţi ne'nţeleşi şi mari,
Toţi Crişti...
Îşi beau iubirea, fredonând
Romanţa celor ce se vând. - vol. Romanţe pentru mai târziu, Ion Minulescu

Un hoit

O, suflete-aminteste-ti privelistea murdara
Ce-atat de mult candva ne-a umilit
In dimineata-aceea cu molcom cer de vara;
Un hoit scarbos pe un prundis zvarlit,

Isi desfacea asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic, isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin.

Putreziciunea asta se rasfata la soare
Care-o cocea adanc si linistit
Vrand parca sa intoarc Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar insutit.

Si cerul privea hoitul superb cum se desfata
Imbobocind asemeni unei flori…
Simtind ca te inabusi, ai sovait deoadata
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pantec pe care muste grase
Zburau greoi cu zumzete-ascutite
Curgeau ostiri de larve ca niste bale groase
De-a lungu-acestor zdrente-nsufletite.

Cu leganari de valuri si sfarait de foale,
Zvacnind si opintindu-se din greu
Parea ca trupul iarasi, umflat de-un suflu moale,
Traieste inmultindu-se mereu.

Si-aceasta lume-ntr-una vuia cantand ciudat
Ca vantul sau ca apa curgatoare
Sau un graunte care, necontenit miscat,
Se-nvarte ritmic în vanturatoare.

Aproape stearsa, forma acum nu mai era
Decat un vis, o schita ce tanjeste
Pe panza si pe care artistul o reia
Si doar din amintire o sfarseste.

Dar dupa stanci un caine pandind cu ochi de fiara
Tot maraia de ciuda c-am venit
In asteptarea clipei cand sa-si inceapa iara
Ospatul de la care-a fost gonit.

- Si totusi ai sa semeni cu-aceasta-ngrozitoare
Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor mei astru si firii mele soare,
Tu, ingerul si pasiunea mea!

Asa vei fi, o! dulce a nurilor craiasa,
Cand dupa-mpartasania de veci,
Ai sa te duci sub stratul de flori si iarba grasa
Sa mucezesti printre ciolane reci.

Cand viermii te vor roade cu sarutari haine,
Atunci, frumoaso, sa le spui si lor
Ca am pastrat esenta si formele divine
Si duhul descompusului amor!” - vol. Florile Raului, Charles Baudelaire

Schimb de carti

Duminica asta, adica fix 4 nov., a fost Schimb de carti. Am fost si eu pentru prima oara, m-am simtit bine si am cunoscut persoanele a caror bloguri le frecventez. Nu o sa stau sa va enumar persoanele acestea ci va voi redirectiona pe Gramo si pe BlogBook pentru mai multe detalii.

Acum va las cu niste poze facute de mine si de Raluca Hippie (pentru ca ea nu mai avea loc pe card).

P.S. Cine e tipul din prima poza? =))

A inceput ca un comment...

Acest post a inceput ca un comment la fragmentele din Apararea lui Galilei de Octavian Paler, postate aici.


Idoli.

De ce avem nevoie de idoli? De ce avem nevoie de oameni in care sa ne punem speranta ca vor face ceva ce noi nu putem? De ce facem asta daca dupa ce realizam ca nu au reusit sa ii scuipam in fata si sa-i renegam?


Asemeni lui Pigmelion care a sculptat femeia perfecta pentru ca apoi sa se indragosteasca nebuneste de ea, toti avem momente cand ridicam pe cineva pe un pediestal. Un prieten, un iubit, un parinte sau o persoana publica. Reusim sa-i ridicam atat de sus incat momentul caderii este fatal, iar inima ne este rupta in totalitate.


Dar avem noi dreptul sa facem asta? Avem dreptul sa luam un om oarecare de pe strada si sa ii punem in brate responsabilitatea de a ne fii idol? Avem. Il avem pentru ca ni-l dam noi insine. Ne permitem noua insine sa ne incredem orbeste in cineva si sa-l consideram superior noua si celorlalti, uitand desigur ca si el este om.


Dar ce se intampla cand supraomul nostru cade de pe locul inalt pe care a fost pus? Se intampla ca mahnirea noastra e asa de mare incat uitam cu desavarsire ca noi, tot noi l-am urcat acolo, nu s-a suit singur. Nu a afirmat ca e un idol, si mai ales al nostru. Nu si-a dorit increderea noastra, nu si-a dorit sa fie salvatorul. Uitam si radem si batjocorim si facem rau. Da! Facem mult rau persoanei pe care am iubit-o mai mult decat propria noastra persoana. Facem rau pentru ca ne-a ranit, indirect; ii adresam cuvinte usturatoare pe care in mod cert nu le merita doar pentru ca a dezamagit. Lovim si aruncam in omul care nu poate, nu poate duce povara de a fi modelul cuiva.


Urasc ipocrizia si totusi sunt ipocrita! Scriu asta ca sa ce? Ca sa arat cum sunt unii? Nu! Ca sa arat cum sunt eu. Sunt ipocrita pentru ca si eu am facut precum am scris mai sus. Si eu mi-am urat si am dorit tot raul din lume celei mai bune prietene, sorei mele iubite cand aceasta m-a parasit. Si eu am blestemat iubitul sa arda in chinurile Iadului pentru ca a renuntat sa mai lupte. Si eu am injurat scuipat lovit in toti si-n toate, cautand persoana care m-a dezamagit, uitand, oh.. crunta uitare, uitand ca eu am creeat iluzia. Uitand ca m-am amagit cu scorniri, pentru a-l face pe cel de langa mine sa para mai bun, mai frumos, mai destept...sa para altfel decat restul lumii, sa para unic...

Întâia iubire

fragment din Întâia iubire (vol Scrisori imaginare)

Scrisoare domnului Unamuno

Am uitat in ce imprejurari am vazut prima oara aceasta moara de vant. Tin doar minte ca aripile aproape putrede, balabanindu-se in aer, mi s-au parut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Inca nu aflasem cate primejdii ascunde o lume fara intrebari. In vremea aceea am ras si eu de un barbat cam ciudat care umbla prin paduri pandind flacarile ce danseaza pe comori. Intr-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pamant un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai ras nimeni si unii au inceput sa-l umareasca pe ascuns, convinsi ca va gasi si alte tazaure. Dar n-a mai gasit. Pe urma s-a aflat ca vasul acela il descoperise din greseala. un copil ii mutase semnul pe care el il lasase ca sa recunoasca locul. Lumea a inceput sa rada din nou, fara sa-si puna problema ca, fara credinta acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greseala norocoasa.

Totusi altceva ma face sa privesc aceasta moara de vant ca si cum abia acuma am vazut-o. Probabil, mi-am amintit aici ca iluzia lupta cu mainile goale impotriva motivelor de tristete, dar macar refuza consolarea. Si, intre timp s-au schimbat multe in modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat ca nu poti sa razi linistit de Don Quijote si in acelasi timp sa-ti faci iluzii...

Romanul care ucide

Am prostul obicei de a incepe mai multe carti odata. Si astfel le si continui, pana in punctul in care una dintre ele ma fascineaza intr-atat incat le neglijez pe celelalte si-i acord EI intreaga mea atentie. Asa mi s-a intamplat cu Romanul care ucide de Nicolae Margeanu. Am gasit-o din greseala in biblioteca bunicii. E o carte veche care se mai gaseste doar in anticariate, cu o coperta subreda(care la mine-n mana s-a rupt, dar promit sa o lipesc la loc).

Este o carte politista care atinge niste puncte ale psihologiei umane foarte interesante. Recunosc ca am o slabiciune pentru cartile Thriller si Mistery, cu toate ca citesc cu placere din orice gen.

Pe scurt cartea relateaza la persoana I socul emotional al personajului principal, scriitor de carti politiste, care ajunge sa fie anchetat si banuit de crima de cel mai bun prieten al sau, si eroul cartilor sale, capitanul Mircea Vigu.

De asemeni, am obiceiul sa subliniez pasaje si in continuare invit persoanele interesate sa citeasca mici pasaje care mie mi-au placut si care mi s-au parut mai mult sau mai putin rupte din realitate.

Reactia celui acuzat pe nedrept:

…Dar nu intelegi ?! Nu-ti dai seama ca e o noua festa, dementiala, cinica, ingrozitoare, pe care mi-o joaca destinul ? Cum sa nu cred ca sunt jucaria unei fatalitati, ca sunt predestinat sa platesc fiecare sau, ca sa nu exagerez, aproape fiecare izbanda a mintii mele printr-o crunta hemoragie a sufletului ?

Posibilul motiv al crimei(la care m-am gandit serios si a carui perspectiva ma inspaimanta):

– Si nimicul poate constitui o explicatie, nu crezi ? Actul gratuit… De ce nu, in definitiv ? Actul mai mult sau mai putin gratuit… Eternul Lafcadio. Un pariu – cu tine insuti. Si in orice pariu, de orice natura ar fi el, e implicat un interes. Esti autor de romane politiste, ai ticluit nu mai stiu cate ‘crime perfecte’, pe care insa le-ai pus sa le execute eroii tai, niste fapturi fantomatice, fantasme de hartie, iar sangele pe care-l faceai sa curga nu era decat cerneala…, de unde sa stiu ca n-ai fost ispitit sa demonstrezi – vai, numai tie insuti de asta data, nu unui milion de cititori – ca esti in stare sa savarsesti si o ‘crima perfecta’ reala ? Iarta-mi comparatia: ca un licean care s-a saturat sa se tot masturbeze si doreste cu ardoare sa posede in sfarsit si o femeie in carne si oase… De unde sa stiu ca n-ai vrut sa te culci, fie si o singura data cu Moartea ?

Ipostaza scriitorului care termina o carte:

…Tii stiloul suspendat deasupra hartiei, intarzii o clipa, o ‘filezi’, cu sentimentul ca e adevarat: ai incheiat cartea, ai gravat pe lespedea timpului visul inform, furandu-l uitarii, disolutiei, neantului, si esti tu insuti, sau macar ceva din tine, sau poate chiar ceva mai mult decat stii ca esti intr-adevar (tu, plus doza infricosatoare de hazard) in acele roiuri de litere contorsionate zgariate pe hartie…


Frica:

Presupun ca aratam jalnic. O molusca. O jivina haituita. Descompus de groaza si de greata. Naclait intr-o transpiratie rece, vascoasa, putreda. Desfigurat. Cu maruntaiele intoarse pe dos, cu stomacul in gat… La marginea conditiei omenesti – la limita, intr-adevar, si atinsa din plin, caci numai asa se explica de ce, de la un moment dat, incepu, ca de la sine, redresarea. Nu rationasem deloc pana atunci, nu statusem sa cantaresc situatia, sa-mi apreciez sansele (de salvare sau de pieire), ma rezumasem la intuitii, la reflexe fizice si psihice, la constatari cel mult.

Portrete:

Femeia atragatoare, ispita:

Dora se aseza cu fereala pe un colt de scaun. Strict pe un colt, pe mult mai putin decat jumatate din tablia scaunului, cum fac tarancile cand se simt stingherite in rezenta cuiva – si era bizar amestecul de sfiiciune si buna-cuviinta (sau indolenta ?) din strafundul fiintei acestei femei si alura ei, sub alte aspecte, voit moderna, mancipata, frigid-provocatoare, rafinat-senzuala (stiam eu cate ceva…), anumite gesturi sau reactii necontrolate, profund naturale, venind in contradictie cu ochii rimelati, coafura tapata, mini-jupa…

…Picioarele erau frumoase, nimic de zis; fine, gratios-arcuite, nervoase, gleznele – o nebunie! Incet-incet, sub privirea aceea concentratat, arzator intensa, atitudinea Dorei se schimba. Ochii negri migdalati, de cadana adusa in haremul padisahului de foarte din adancul Orientului, care, mai ales ei, ii dadeau aerul ‘enigmatic’, se ingustara parca si mai mult, colturile li se trasera parca si mai catre tample, sanii, dedesubtul jerseului de lana, fura cuprinsi de un freamat parte feciorelnic, parte desfranat, si trupul intreg, cu pantecele bombat suav, cu umerii si soldurile stramte dintr-o data fara astampar, trupul intreg, sintindu-se despuiat de privirea aceea totodata incandescenta si grava, capatase o moliciune lasciva si era acum, din crestet pana-n calcaie, renuntare, dorinta ascunsa si acceptare.


Vigu, tehnici inedite de interogare si de intimidare:

…O privea concentrat pe femeia din fata lui, cu o expresie pe fatacare, categoric, nu-I apartinea si care il intinerea in mod evident, care, indulcindu-I trasaturile, il facea mai frumos, imprumutandu-i un aer frivol, de seducator de profesie, foarte infatuat bineinteles, convins ca e irezistibil si ca, daca o femeie pe care a pus ochii rezista, o face numai din tembelism…

... L-am privit cercetator pe prietenul meu: arborase intre timp expresia pe care eu o numeam ‘inspirata’ sau, cand vroiam sa-l iau peste picior, de ‘ogar dezlantuit’ – ochii mijiti, fruntea vag incretita, o paloare subita, stranie, a obrajilor, pavilionul urechilor si chiar si narile, parca in vibratie… Erau momentele sale de receptivitate acuta, de sensibilitate extrema a tuturor simturilor, mai mult chiar, s-ar putea spune, de trezire in el a inca unuia sau a inca catorva, inexistente la noi ceilalti: un foarte fin aparat nervos, un fel de seismograf viu, de receptacol ultrasensibil al unor unde magnetice obscure, ceva de genul asta devenea in aceste momente, sub ochii uimiti ai celor care insa trebuiau sa-l cunoasca foarte bine ca sa-si poata da seama de schimbarea produsa. El, care era constient de fenomen, fara sa si-l poata si explica, bineinteles, il numea intuitie ilogica !


Perceptii ale Mortii:

…Nu reactionam in nici un fel altfel decat victima sarpelui, care se azvarle singura in gura larg deschisa, electrizata de ochii triunghiulari, de limba ca un fulger verde al calaului. Asta desigur fiindca, desi nu ne-o marturisim, nimic nu ne atrage mai tiranic ca ideea mortii !

…Curajul mi-l regasisem, de spaima ma eliberasem, de mai-nainte chiar, caci dand sa ma strecor prin dreptunghiul de bezna in ceea ce as putea numi moarte, fusesem departe de spaima, fusesem la antipodul ei chiar, cunoscusem cea mai deplina euforie… (Asadar, vecinatatea mortii este in realitate stupefiantul cel mai puternic!)

Definitia nenorocului - Octavian Paler

Sunt drumuri ce ne caută demult.

Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi

În căutarea lor pe alte drumuri.

Dorinta arzatoare de a ma tine de cuvant si de a posta in fiecare zi pana voi epuiza bibliotecile, cate ceva de Paler m-a dus la poezioara asta. Aceste trei versuri ma si ne reprezinta pe fiecare dintre noi, in fiecare moment al vietii noastre:

De cate ori nu am luptat cu disperare pentru ceva ca atunci cand am invins sa vad ca nu merita.

De cate ori n-am alergat spre un punct pentru ca ulterior sa trec pe langa el si sa nu mi se mai para interesant.

De cate ori nu am iubit pasional ceva/pe cineva care nu ma iubea si apoi cand flacara din sufletul meu s-a stins s-a aprins la persoana cealalta.

De cate ori nu am tinut incapatanata cu dintii de ceva ce murise demult, pentru ca atunci cand i-am dat drumul sa reinvie.

De ce? ma-ntreb. De ce atata nepotrivire? De ce sa suferi ca nu ai ceva si cand nu ti-l mai doresti sa ti se serveasca pe tava? Pentru ca... Doar pentru ca...

Mi-ar fi imposibil sa traiesc fara sa caut ceva ce nu pot gasi, fara sa descopar cu greu ceva ce defapt nu am interesa, fara sa iubesc fara sa fiu iubita si fara sa dau cu capul de zece ori inainte de a-mi dovedi ca ceva nu merita.

Si totusi de ce? Din masochism? Imi place sa fiu deceptionata? Sau imi place sau sufar prosteste din propria mea incapatanare?

Pentru ca nenorocul face parte din frumusetea vietii. Fara el n-ar exista noroc. Fara nenoroc n-am stii cum arata norocul, ce gusta, ce miros, ce forma are. Fara deceptii n-am stii sa recunoastem iubirea. Fara suferinta n-am stii ce e fericirea. Fara sa ne fie rau n-am stii cand ne e bine. Pentru ca nu poti vedea jumatatea plina a paharul decat dupa ce ai vazut-o pe cea goala.

DEASTA!

Republica Gramo. Here I come!

I'm in! Si am adus si felina cu mine :)) alalala

Avem timp?

In miscarile mele haotice executate pe net, am descoperit un site pe care sunt postate diferite poezii ale diferitor poeti cunoscuti sau mai putin cunoscuti. Avand o pasiune pentru Paler am cautat poezi de el, si am ajuns la poezia Avem timp a acestuia. Din nefericire aveam putina treaba si a trebuit sa las citirea poeziei pe mai tarziu, astfel ca am bagat pagina respectiva la Favorites. Astazi de dimineata cand am intrat chitita sa o citesc am descoperit ca in Favorites se salvase pagina sub numele Avem timp de Octavian Paler. Si imediat mi-am pus problema: avem timp de Paler? Dupa cum scrie si acesta in poezia mai sus mentionata pe care o voi posta in continuare, avem timp de toate prostiile, de la barfa la ars gazu la tv, de la ars gazu la tv la ars gazu pe net, de la ars gazu pe net la scris bloguri. Dar de Paler de ce n-avem timp? Mi-am propus ca in fiecare zi sa imi fac timp de Paler si sa postez o poezie sau un pasaj din operele lui. Eu am! Am timp de Paler.

Avem timp (vol Scrisori imaginare)

Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluziisi sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si bolisa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.



P.S: Am gasit pe un forum ca ar exista si o continuare a poeziei Avem timp. Nu stiu daca asa este dar eu postez si continuarea pentru ca merita:

UPDATE: Am fost informata ca aceasta continuare nu ii apartine lui Paler. Cu toate astea o las pentru ca merita citita.


Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa
faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Ne-am dus boi, ne-am intors...oi

Astazi, 2 octombrie, a avut loc deschiderea facultatii Romano-Americana, a carei studenta sunt. Festivitatea urma sa aiba loc la orele 10 in sala Aula Magna. Impreuna cu 2 fosti colegi de liceu, Carolina si Cristi, am intrat pe poarta facultatii la ora 10 fara un sfert.


Odata ajunsi in holul facultatii am cautat directii spre sala Aula Magna, astfel:


Noi: Nu va suparati, stiti cumva unde este sala Aula Magna?
Portar: Urcati cu liftul!
Noi: Pana la ce etaj?
(tacere)


Uimiti de amabilitatea portarului, ne indreptam spre lift unde asteptau alti 3 tineri. Ne urcam si ajungem la etajul 2, unde era sala Aula Magna (cu siguranta acei 3 tineri nu il intrebasera pe portar din moment ce stiau etajul). Aici, luandu-ne dupa indicatoare ajungem pe un coridor si...


Tanti: Voi unde mergeti?
Noi: Poi, sala Aula Magna, pt festivitatea de deschidere...
Tanti: Nu mai sunt locuri, ne pare rau.
(era ora 10 fara)


Acestea fiind spuse, am luat un cur de loc pe banca din fata facultatii si am admirat minunatiile facultatii. A, era sa uit, intre imp ni se alaturase si un alt coleg Cervantist, Teo. Iata ce am vazut:

Oameni care vin la facultate

Oameni care vin in cuplu la facultate

Au venit si celebritati la deschiderea anului universitar:



Mary Poppins

Marlon Brando in tinerete

Am stat acolo pana la 12, depanand amintiri placute (cum si-a prins Teo limba intr-un cui) si scarboase (cum si-a insirat Zdrenghea voma prin liceu), apoi ne-am dus in Herastrau, unde am mai facut neste poze.

Cristi, Teo si Carolina

sau ma rog, spatele lor

Veverita 1

Veverita 2

Ne-am minunat si de natura




Si de cele 3 ... ale parcului

(3 ce?)

Inocenta Pierduta

Mandra si libera zbura,
Zi dupa zi s-aventura,
Vazduhul tot i-apartinea,
Pana cand soarele-apunea.

~
Dar in ziua-ceea, iata,
Cum se-ntampla cateodata,
Spre pamant privi curioasa
La un tip de talie joasa.

~
"Vai, ce pasare ciudata!"
Si se-apropie indata.
Ea p-un gard s-a asezat,
Gata de analizat.

"Nu ai cioc si nu ai pene!

Dar pe fata ce ai? Gene?

Nu esti pasare sau caine,

Dar poat-ai un pic de paine"

~

Amuzat El o priveste

Si din ochi o cantareste

"Paine n-am! Dar pot de-mi ceri

Sa te las sa ma descoperi."

~

"Ce esti tu, de-n zborul meu

Mi-ai aparut ca un zmeu.

Zborul mi l-am amanat.

Spune! Ce m-a indemnat?"

~

El a ascultat atent.

Asemeni unui adolescent

Se apropie cu pas marunt.

"Chiar vrei sa stii ce sunt?"

~

Ea n-apuca sa-i raspunda

Ca El cum statea la panda

O ia-n bratele-i imense

Si aripile-i intinse

~

Astfel de trup i le desprinse

Si cu bratele intinse

Un descantec ii rosteste

Iara pasarea-morteste.

~

El o lasa-ncet din mana,

Iara ea ca o nebuna

Se ridica in picioare

Si-i striga acuzatoare:

~

"Ce mi-ai facut nebune?"

Si-necata in suspine,

"Cum ma duc eu asa acasa?

Cu ast corp de caraghioasa.

~

De ce m-ai transformat

Intr-un om ce-i blestemat?"

Dar Lui aripi i-au crescut

Si spre cer zbura tacut.

~

Iar ea sta acum plangand
Sarmana, nepricepand

Ca-n a dragostei capcana

Devenise ea umana.

De-as canta

Candva cantam.
Cantam candva cuvinte dulci,
cuvinte-nmiresmate
asemeni florilor,
florilor de primavara.

Duios cantam.
Cantam duios oricui dorea
vocea sa imi asculte.
Dar lumea nu vroia
de iubire sa auda.

Acum cantecul mi-e surd,
e surd de dor -
de dor si de durere.
Lumea acuma vrea
cantecul sa mi-l asculte.

Dar nu mai cant.
Oh, de-as canta,
ce s-ar mai bucura
lumea
de suferinta mea.

Adevăr. Durere şi leac deopotrivă.

"Adevarul este o flacara atit de luminoasa incit

multi oameni nu-i pot suporta lumina.

Unii inchid ochii ca sa nu-l vada,

iar altii fug ca sa nu fie arsi."

(Goethe)

Savanti, filozofi, cercetatori, nebuni si-au dedicat timpul si viata in intregime intru gasirea adevarului absolut. Mii de oameni au luptat si au murit pentru ca acesta sa supravietuiasca. Iar eu ma intreb, oare acest ideal merita sacrificiult de sine?

Oare cautam adevarul? Sau cand il gasim e doar mana destinului?

Gasirea adevarului coincide cu gasirea fericirii supreme?

Ce e mai greu? Sa gasesti adevarul sau sa-l accepti?

De unde stim sa-l recunoastem dintre miile de neadevaruri?

Nu stiu. Nu stiu decat ca de cele mai multe ori, adevarul nu mi-a adus pacea sufleteasca. Stiu ca de foarte multe ori nu numai ca n-a coincis cu ce as fi vrut eu sa aud, ba chiar m-a ranit profund. Dar asta e un motiv destul de bun ca sa nu-l accept?

De ce sa ma mai zbat sa-l aflu daca in final exista o mare posibilitate ca ceea ce am cautat indelung sa fie total contrar cu perceptia mea? As accepta o alta realitate decat cea pe care o cunosc?

Cautarea si acceptarea adevarului sunt, in definitiv, acte de curaj. Odata gasit, adevarul naste noi probleme:

"Ce trebuie sa fac de acum incolo, acum ca stiu adevarul? Spun si altora sau tin doar pentru mine?

Daca tin doar pentru mine, sufar in singuratate; daca zic, ma vor considera nebuna."

De multe ori ma uit in jurul meu si vad miile de oameni, care imi apar ca o turma de vite, cum se incred la absolut orice neadevar, dar trateaza cu scepticism adevarul. Imi repugna sa vad gloata care inghite orice debiteaza unii si altii si care accepta acest "adevar" ca pe o litera de lege.

Nu am ce-mi trebuie ca sa le seman. Imi lipseste puterea de a accepta orice fara sa ma intreb: "De ce? De ce e asa si nu altfel?" Imi lipseste indiferenta si raceala caracteristica celor care nu se intreaba.

As vrea sa am puterea de a recunoaste adevarul cand il aud. As vrea ca adevarul sa respecte o regula. Toti suntem obligati, de altii sau de noi insine, sa respectam anumite reguli. Adevarul de ce n-ar face-o?

Pentru ca adevarul e un concept si, mai mult decat atat, e un concept relativ. Ce eu percep ca fiind adevarat tu poti considera fals, si viceversa.

Dar de ce? De ce doua persoane care au crescut in medii asemanatoare, care au o cultura asemanatoare si cu capacitati intelectuale asemanatoare vad acelasi lucru in mod diferit.

Tind sa cred ca asta se intampla pentru ca unora le e mai greu sa accepte realitatea decat altora.

Si atunci ce facem? Ne inchidem fiecare in parte in propria noastra realitate, ne inconjuram numai de ce ne place noua sa auzim si de ceea ce acceptam ca fiind adevarat?

Eu nu pot face asta. Prefer sa recunosc durerea pe care mi-o provoaca adevarul si sa o accept. De ce? Pentru ca face parte din mine. Si o gust, o gust zilnic, chiar daca e dulce sau amara:

Te sterg din viata mea.

Dispari.

Dispari asemeni secetei

curmata de o ploaie;

asemeni noptii negre

ucise de lumina.

Uit ca te iubesc,

uit ca nu ma iubesti;

uit ca m-am mintit,

uit ca am sperat.

Te sterg din viata mea,

iar maine-ai sa dispari.

Maine eu port coroana,

coroana vietii mele,

coroana candva a ta.

Eu nu caut adevarul. Caut doar certitudini. Certitudini si confirmari. Restul sunt doar motive sa iubesc mai putin oamenii, viata si pe mine.

Altii au zis-o mai frumos ca mine:

"Adevarul care ii face pe oameni liberi este in cea mai mare parte adevarul pe care oamenii n-ar vrea sa-l auda."

Octavian Paler - Despre dragoste

"Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează"

Mircea Eliade - Isabel şi apele diavolului

"[...]cu cat esti mai normal, cu atat esti mai departe de adevar si mai aproape de viata[...]"

Emil Cioran - eseuri

"Adevărul este o doamnă sfioasă, mult prea binecrescută pentru a te pocni în cap şi a te trage în peştera ei. Ea este acolo, dar oamenii trebuie să o dorească şi să o caute."

William F. Buckley Jr(in engleza)

"Mai bine sa fii urat pt ceea ce esti, decat sa fii iubit pt ceea ce nu esti."

Anatole France

"Nu trebuie sa ne simtim jigniti cand ceilalti ne ascund adevarul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea noua insine."

La Rochefoucauld

"Sa ne ferim de a vesti adevarul celor ce nu sunt in stare sa-l asculte."

Rousseau

Obişnuinţa - ceva mai stupid ca lenea

"Obişnuinţa - adică ceva mai stupid ca lenea -

ne face să rămânem nemişcaţi în mlaştină

şi să ne împotmolim tot mai mult."

(Honore de Balzac)

<<>>

Ies din casa si ma indrept inspre statia de tramvai. Pasii ma duc unde stiu ei mai bine, sarmanii n-au nici o vina - pe drumul pe care mergeam odinioara sambetele. Ma urc in tramvai si, ca de obicei, incerc sa ignor oamenii din jurul meu. Ma asez langa geam de unde pot sa privesc aceleasi strazi, cu aceleasi blocuri, unde locuiesc aceeasi oameni care anima acelasi peisaj dintotdeauna.

Cobor dupa patru statii si ma indrept cu restul lumii spre trecerea de pietoni. E rosu; ma opresc. Se face verde dar nu traversez ca toata lumea. Raman pe loc pentru cateva clipe apoi fac stanga-nprejur si ma sui in alt tramvai. Usile se inchid iar constiinta mea nu intarzie sa-mi tranteasca in fata adevarul crud: 'Proasto! Ai uitat ca v-ati despartit? Nu o sa mai cobori niciodata la statia aia. Nu mai ai pentru ce!'

Am ajuns la urmatoarea statie. Si apoi la urmatoarea. Si la urmatoarea. Niciodata la cea din urma.

(fragment din viata mea)

<<>>

Intr-o lume in care lucrurile evolueaza cu o viteza asemanatoare celei din filmele Science Fiction, oamenii indragesc, paradoxal, tot mai mult obisnuinta.

Auzim zilnic de persoane care primesc oferte care le-ar putea aduce un trai mai bun decat ce au in momentul de fata, dar care refuza schimbarea. De ce? Pentru ca oamenii sec. al XXI-lea sunt comozi. Iar eu percep comoditatea ca o forma mai cizelata a lenii.

S-au obisnuit sa se trezeasca la 5 dimineata pentru a ajunge la 8 la birou. S-au obisnuit sa astepte in statie timp de 10-15 minute, indiferent de starea vremii, un mijloc de transport in care s-au obisnuit sa stea ca sardelele inconjurati de mirosuri care variaza de la parfumuri de marca la arome care au in compozitie tutun, alcool, transpiratie si jeg.

S-au obisnuit sa ajunga la locul de munca unde trebuie sa suporte ifosele unui fiu, nepot sau fin de-al patronului, care ajuns la pubertate face ce vrea cu banii lu' tati. Si s-au obisnuit sa tina locul colegilor blonavi sau aflati in concediu medical, toate pe un salariu jenant dar, cu care s-au obisnuit.

Apoi, cand programul - care, de obicei, se poate prelungi, fara compensatii ulterioare, cam "cat vrea muschiul" sefului - ia sfarsit, acestia pleaca inspre casele lor, cu aceleasi mijloace de transport in comun imputite si degradante cu care au venit.

Acasa sunt cateodata prea obositi sa mai manance ceva si se trantesc in pat unde adorm la televizor, unii dintre ei cu speranta ca urmatoarea zi va fii altfel.

Dar n-o sa fie altfel. N-o sa fie niciodata altfel, atata timp cat nu vor dori sa iasa din monotonia in care se complac si sa-si ia in maini fraiele propriilor lor vieti.

Atata timp cat nu vor face o nenorocita de scoala de soferi si nu vor trage tare cateva luni pentru a-si lua in rate o nenorocita de masina la mana a 2-a. Din cer nu pica masini si nici carnete de sofer!

Atata timp cat nu vor cauta un alt job, un job care sa le ofere sansa sa faca ceva de viitor. Nu e foarte greu sa completezi un CV pe care sa-l trimit unor site-uri specializate in oferte de munca. Pentru ca altfel nu o sa vina nimeni la tine sa te intrebe: "Nu ai vrea un post la mine la firma?" Trebuie doar sa vrei!

<<>>

Obisnuinta este o boala grava cu care fiecare dintre noi ne infectam fara sa vrem. Este la fel de involuntara ca si actul de a te indragosti.

Ca orice boala, obisnuinta poate avea urmari neglijabile sau foarte grave.

Primele sunt actiuniile banale care au devenit reflexe, precum stingerea luminilor cand iesi din casa sau spalatul pe maini dupa ce am fost la W.C. sau scrumatul sau dusul dupa sex.

Celalalt tip de obisnuinta este cel care creeaza dependenta, iar schimbarea brusca a unui astfel de obicei poate duce la o explozie emotionala.

De exemplu, o mama care este obisnuita sa-si sarute copilul inainte de culcare va simtii un gol imens in suflet cand acesta va fii in tabara sau la bunici.

Acel telefon primit seara de la persoana iubita in care iti povesteste ce a facut in ziua respectiva si in care se intereseaza de cum ti-a mers este unul dintre lucrurile cu care ne obisnuim cel mai repede. Iar cand telefonul nu mai suna despartirea pare cu atat mai dureroasa.

<<>>

Obisnuinta este dupa parerea mea cel mai puternic drog, pe care ne-am invatat sa-l savuram zilnic. Si cu toate ca stim ca suntem sclavii acesteia, ca suntem dependenti de lucrurile pe care noi le vedem ca fiind o normalitate, adesea nu gasim puterea de a lupta in contra ei. Asemeni efectelor substantelor halucinogene, nu putem sa ne descatusam din lantul obisnuintei.

Bastonul

Mi se intampla, chiar des as putea adauga, sa ascult ce vorbeste lumea din jurul meu. Nu o sa ma ascund dupa deget si sa afirm ca:”Nu trag cu urechea!”, deoarece chiar daca nu ma chinui sa aud ce se vorbeste in jurul meu ci doar imi ajunge la urechi, faptul ca ascult tot e un fel de spionaj(la un nivel scazut evident).
Astfel am auzit astazi in spatele meu, in statia de autobuz pe cineva intreband:”Vreti sa va trec strada?”. Stiam ca nu cu mine a vorbit, si cu toate astea nu mi-am putut infrana curiozitatea de a ma intoarce si de a observa ca barbatul(caci era vocea unui barbat cea care intrebase) vorbea cu un batran orb. Nu am putut sa nu remarc tonul desi grav, dar politicos si deloc deranjat, cu care batranul i-a raspuns:”Nu. Astept autobuzul sa ma duc acasa.” “Ce masina asteptati?” a continuat barbatul, care acum ca imi amintesc mai bine, era un tanar pana in 30 de ani. “368.” “Nu vine. Permite-ti-mi sa astept cu dvs. masina pentru a va ajuta sa urcati in ea.” “Daca nu te grabesti…”
Atunci tanarul s-a uitat la ceas si a dat din cap cum facem toti cand vrem sa spune:”Ba ma cam grabesc…” Atat am asteptat pentru a intra in discutie:”Duce-ti-va, il sui eu in masina pe domnul. Merg tot cu 368.”
M-am intors sa ma uit daca vine masina. Nu se vedeau decat masini mici venind inspre statie. M-am rasucit spre batran. Mi-am plimbat privirea de jos in sus de doua ori. Era un om inalt, nu foarte robust dar impunator. Era imbracat modest dar decent, avea maini frumoase cu degete lungi ca de pianist.
In sfarsit vine masina, ii iau mana intr-a mea si ma urmeaza calm, observand si pastrand ritmul pasilor mei. Il urc in masina, il asez pe un scaun si ma indepartez dupa ce imi multumeste.
Apoi stau si ma uit la el. Imi e rusine ca o fac, dar nu-mi pot dezlipi ochii de la el. Ma surprind admirandu-l. Imi dau seama ca nu e mila ce simt cand ma uit la el, ci un soi de invidie. Il invidiez pe acest om pentru ca este orb. Imi vine sa tip:”Sunt o persoana de cacat! Invidiez un biet orb.” Il invidiez pentru siguranta sa, pentru postura modesta si totusi demna pe care o are.
Am stat de multe ori sa ma gandesc la oamenii din jurul meu. La cei pe care probabil nu-I voi mai revedea vreodata. Am stat si le-am analizat fata, privirea, gesturile, incercand sa le ghicesc povestea. Si acum, ma uit la un batran orb si desi nu-I pot vedea ochii, il pot citi.
Nu s-a nascut orb pentru ca are acel simt al orientarii pe care numai persoanele care au vazut in prealabil il au, si cu siguranta nu si-a pierdut vederea cand era copil, pentru ca are o atitudine matura prin fiecare miscare.
Poate ca in tinerete, cand era cam de varsta tanarului care a vrut sa-l ajute in statie, a suferit un accident. Sau poate a luptat in razboi. Da, asta e! A luptat in razboi. Nu am de unde stii cu siguranta ca asa este, dar asta vreau sa cred. Vreau sa il vad ca pe un erou care si-a pierdut lumina ochilor pentru a apara ceva.
Nu i-am ales imaginea unui veteran pentru ca simt ca e un simplu om si eu vreau sa ma joc de-a Dumnezeu si sa-I schimb destinul. Ci pentru ca asta cred, pentru ca asa imi imaginez ca arata un batran care a orbit in lupta.
Il invidiez. Il invidiez pentru ca e tot ce nu as putea fii vreodata. Pentru ca e pur, pentru ca stie ce ii ofera viata, pentru ca stie ca singurul sprijin real este bastonul din mana sa, pentru ca nu se minte ca maine o sa vada.
Nu stiu, si cel mai probabil nu am sa stiu vreodata, daca batranul are copii. Daca il asteapta cineva acasa sau daca se bucura cineva cand il vede. Nu stiu daca este idolul vreunui nepot. Dar stiu ca e idolul meu. Idolul meu fara nume…

duminica

Alunec, alunec sub atingerea ta
atingerea ta stapana.
Ma strangi.
Ma strangi cu putere - ma doare.
Ochi in ochi caut trecutul tau
caut sa te descopar.
Tu fugi de ochiul meu cercetator
si ma strangi si mai tare.
Imi strivesti buzele cu gura,
imi strapungi carnea cu dintii.
Nu te opresc.
Pot, dar nu vreau.
Ma abandonez in bratele tale
si incepem un dans dement,
lacom, turbat,
iar tacut,
patul ne sta drept martor.

Otrava (la metrou)

O privire.
O privire fugara.
Vulgara.
Apoi un sarut, unul scurt.
Plec.
Plec si simt cum pielea mea
sufera dupa atingerea ta.
Nu mai esti langa mine
si simt cum trupul mi se sfarma
de dorinta.
O dorinta cruda si pacatoasa.
Dorinta de a te avea pe perna mea.
Esti ca o otrava.
O otrava care ma apasa,
ma sugruma,
ma destrama,
ma topeste...

Manele vs. Bun Gust

De ceva ani buni manelele nu doar continua sa existe, spre disperarea mea, dar castiga tot mai mult credit in randul populatiei. Daca la inceput genul acesta muzical (cu greu am scris asta) se adresa strict unor categorii de oameni, care aveau un singur lucru in comun si anume IQul scazut, acum se pare ca si oamenii la care ai asteptari in ceea ce priveste bunul gust, au inceput sa le asculte.

Aud tot mai des fraze de genul: 'Nu ascult manele, da asta e pentru sufletul meu...' sau 'Nu-mi plac manelele dar ce petrecere ai vazut tu fara manele?'. Acelora care se folosesc de replicile astea pentru a ascunde preferintele muzicale, de care sunt vadit rusinati, le spun ca DA, am fost la petreceri fara manele si ca in niciun caz nu asimilez prostul gust cu buna dispozitie.

One way or another, manelele exista, fie ca mie imi place sau nu, si se dezvolta sub nobila scuza: 'Gusturile nu se discuta'. De aceea, nu o sa scriu cat de mult imi displac mie aceaste excremente muzicale numite manele, ci cat de mult dispretuiesc ignoranta manelarilor fata de ceea ce percep eu (si altii) ca fiind muzica buna.

Va dau exemplul unei ore de engleza unde ni s-a pus o caseta cu Queen, de pe care am ascultat 'I'm Going Slightly Mad'. Reactia multora, de care mi-e rusine sa-i numesc fostii mei colegi, a fost de dezgust fata de (probabil) cea mai mare trupa de rock care a existat vreodata. Am cautat sa inteleg motivul antipatiei lor fata de ceea ce ascultasera si iata ce am descoperit:

• 25% nu asculta rock
• 10% asculta rock, dar melodia mai sus mentionata nu le inspira nimic
• 5% asculta si rock, si le si place Queen
• 10% lipseau
• 50% nu au inteles mesajul, din cauza ca nu stiau engleza.

Ceea ce m-a speriat in randul acestor 'sperante ale viitorului tarii', a fost repulsia de care au dat dovada fata de ceva necunoscut lor, ceva nou in orizontul lor inchis ermetic, pe care l-au respins dinainte de a da profa play la caseta.

Dupa lungi discutii cu prieteni si cu mama(mare iubitoare de Queen), am ajuns la o concluzie terifianta: generatiei i-pod ii lipseste cultura muzicala. Lipsesc parintii care asculta muzica diversa, de cand esti mic, pentru a-ti da acel avant in cultura muzica pe care orice copil ar trebui sa-l aiba.

Mersi mama ca m-ai crescut pe Queen, The Beatles, The Rolling Stones, Pink Floyd, Abba, Boney M s.a. si ca mi-ai dat sansa sa imi descopar preferintele muzicale inainte de a fi bombardata cu noi 'talente' care rag pentru populatia inculta d.p.d.v. muzical, populatie care se zbate din rasputeri pentru a fi 'la moda' d.p.d.v. muzical.

In loc de Buna ziua!

Hop ca am intrat si eu in blogosfera, spre incantarea unora si dezgustul multora. Ca sa nu plictisesc prea tare(de la inceput) si ca sa nu dau sperante desarte anunt din incipit ca blogul asta nu are nici interes politic si nici social. As in, I'm not here to make friends. E un blog ca oricare altul unde voi posta ce vrea muschiul meu, no matter the subject.

Fara a o mai lungi, cum ar spune canibalu': Bine-ati venit, manca-v-as!!!