Romanul care ucide

Am prostul obicei de a incepe mai multe carti odata. Si astfel le si continui, pana in punctul in care una dintre ele ma fascineaza intr-atat incat le neglijez pe celelalte si-i acord EI intreaga mea atentie. Asa mi s-a intamplat cu Romanul care ucide de Nicolae Margeanu. Am gasit-o din greseala in biblioteca bunicii. E o carte veche care se mai gaseste doar in anticariate, cu o coperta subreda(care la mine-n mana s-a rupt, dar promit sa o lipesc la loc).

Este o carte politista care atinge niste puncte ale psihologiei umane foarte interesante. Recunosc ca am o slabiciune pentru cartile Thriller si Mistery, cu toate ca citesc cu placere din orice gen.

Pe scurt cartea relateaza la persoana I socul emotional al personajului principal, scriitor de carti politiste, care ajunge sa fie anchetat si banuit de crima de cel mai bun prieten al sau, si eroul cartilor sale, capitanul Mircea Vigu.

De asemeni, am obiceiul sa subliniez pasaje si in continuare invit persoanele interesate sa citeasca mici pasaje care mie mi-au placut si care mi s-au parut mai mult sau mai putin rupte din realitate.

Reactia celui acuzat pe nedrept:

…Dar nu intelegi ?! Nu-ti dai seama ca e o noua festa, dementiala, cinica, ingrozitoare, pe care mi-o joaca destinul ? Cum sa nu cred ca sunt jucaria unei fatalitati, ca sunt predestinat sa platesc fiecare sau, ca sa nu exagerez, aproape fiecare izbanda a mintii mele printr-o crunta hemoragie a sufletului ?

Posibilul motiv al crimei(la care m-am gandit serios si a carui perspectiva ma inspaimanta):

– Si nimicul poate constitui o explicatie, nu crezi ? Actul gratuit… De ce nu, in definitiv ? Actul mai mult sau mai putin gratuit… Eternul Lafcadio. Un pariu – cu tine insuti. Si in orice pariu, de orice natura ar fi el, e implicat un interes. Esti autor de romane politiste, ai ticluit nu mai stiu cate ‘crime perfecte’, pe care insa le-ai pus sa le execute eroii tai, niste fapturi fantomatice, fantasme de hartie, iar sangele pe care-l faceai sa curga nu era decat cerneala…, de unde sa stiu ca n-ai fost ispitit sa demonstrezi – vai, numai tie insuti de asta data, nu unui milion de cititori – ca esti in stare sa savarsesti si o ‘crima perfecta’ reala ? Iarta-mi comparatia: ca un licean care s-a saturat sa se tot masturbeze si doreste cu ardoare sa posede in sfarsit si o femeie in carne si oase… De unde sa stiu ca n-ai vrut sa te culci, fie si o singura data cu Moartea ?

Ipostaza scriitorului care termina o carte:

…Tii stiloul suspendat deasupra hartiei, intarzii o clipa, o ‘filezi’, cu sentimentul ca e adevarat: ai incheiat cartea, ai gravat pe lespedea timpului visul inform, furandu-l uitarii, disolutiei, neantului, si esti tu insuti, sau macar ceva din tine, sau poate chiar ceva mai mult decat stii ca esti intr-adevar (tu, plus doza infricosatoare de hazard) in acele roiuri de litere contorsionate zgariate pe hartie…


Frica:

Presupun ca aratam jalnic. O molusca. O jivina haituita. Descompus de groaza si de greata. Naclait intr-o transpiratie rece, vascoasa, putreda. Desfigurat. Cu maruntaiele intoarse pe dos, cu stomacul in gat… La marginea conditiei omenesti – la limita, intr-adevar, si atinsa din plin, caci numai asa se explica de ce, de la un moment dat, incepu, ca de la sine, redresarea. Nu rationasem deloc pana atunci, nu statusem sa cantaresc situatia, sa-mi apreciez sansele (de salvare sau de pieire), ma rezumasem la intuitii, la reflexe fizice si psihice, la constatari cel mult.

Portrete:

Femeia atragatoare, ispita:

Dora se aseza cu fereala pe un colt de scaun. Strict pe un colt, pe mult mai putin decat jumatate din tablia scaunului, cum fac tarancile cand se simt stingherite in rezenta cuiva – si era bizar amestecul de sfiiciune si buna-cuviinta (sau indolenta ?) din strafundul fiintei acestei femei si alura ei, sub alte aspecte, voit moderna, mancipata, frigid-provocatoare, rafinat-senzuala (stiam eu cate ceva…), anumite gesturi sau reactii necontrolate, profund naturale, venind in contradictie cu ochii rimelati, coafura tapata, mini-jupa…

…Picioarele erau frumoase, nimic de zis; fine, gratios-arcuite, nervoase, gleznele – o nebunie! Incet-incet, sub privirea aceea concentratat, arzator intensa, atitudinea Dorei se schimba. Ochii negri migdalati, de cadana adusa in haremul padisahului de foarte din adancul Orientului, care, mai ales ei, ii dadeau aerul ‘enigmatic’, se ingustara parca si mai mult, colturile li se trasera parca si mai catre tample, sanii, dedesubtul jerseului de lana, fura cuprinsi de un freamat parte feciorelnic, parte desfranat, si trupul intreg, cu pantecele bombat suav, cu umerii si soldurile stramte dintr-o data fara astampar, trupul intreg, sintindu-se despuiat de privirea aceea totodata incandescenta si grava, capatase o moliciune lasciva si era acum, din crestet pana-n calcaie, renuntare, dorinta ascunsa si acceptare.


Vigu, tehnici inedite de interogare si de intimidare:

…O privea concentrat pe femeia din fata lui, cu o expresie pe fatacare, categoric, nu-I apartinea si care il intinerea in mod evident, care, indulcindu-I trasaturile, il facea mai frumos, imprumutandu-i un aer frivol, de seducator de profesie, foarte infatuat bineinteles, convins ca e irezistibil si ca, daca o femeie pe care a pus ochii rezista, o face numai din tembelism…

... L-am privit cercetator pe prietenul meu: arborase intre timp expresia pe care eu o numeam ‘inspirata’ sau, cand vroiam sa-l iau peste picior, de ‘ogar dezlantuit’ – ochii mijiti, fruntea vag incretita, o paloare subita, stranie, a obrajilor, pavilionul urechilor si chiar si narile, parca in vibratie… Erau momentele sale de receptivitate acuta, de sensibilitate extrema a tuturor simturilor, mai mult chiar, s-ar putea spune, de trezire in el a inca unuia sau a inca catorva, inexistente la noi ceilalti: un foarte fin aparat nervos, un fel de seismograf viu, de receptacol ultrasensibil al unor unde magnetice obscure, ceva de genul asta devenea in aceste momente, sub ochii uimiti ai celor care insa trebuiau sa-l cunoasca foarte bine ca sa-si poata da seama de schimbarea produsa. El, care era constient de fenomen, fara sa si-l poata si explica, bineinteles, il numea intuitie ilogica !


Perceptii ale Mortii:

…Nu reactionam in nici un fel altfel decat victima sarpelui, care se azvarle singura in gura larg deschisa, electrizata de ochii triunghiulari, de limba ca un fulger verde al calaului. Asta desigur fiindca, desi nu ne-o marturisim, nimic nu ne atrage mai tiranic ca ideea mortii !

…Curajul mi-l regasisem, de spaima ma eliberasem, de mai-nainte chiar, caci dand sa ma strecor prin dreptunghiul de bezna in ceea ce as putea numi moarte, fusesem departe de spaima, fusesem la antipodul ei chiar, cunoscusem cea mai deplina euforie… (Asadar, vecinatatea mortii este in realitate stupefiantul cel mai puternic!)