Cum fac sa nu-mi mai pese

Acum ceva timp o buna prietena de-a mea m-a intrebat cum fac sa nu-mi pese de nimic. I-am raspuns scurt: "Pur si simplu, nu-mi pasa!". Dar e mai mult de atat...

Ca sa nu-ti pese in primul si-n primul rand trebuie sa te cunosti pe tine insuti/ insati. Daca tu stii ce te face fericit, fericita si ce te defineste ca om, nu ai nevoie de aprobarea, acordul sau intelegerea altcuiva. Da, sunt de acord ca traim intr-o lume in care ne ghidam dupa parerea altora, dar trebuie sa alegem cu grija a de a cui parere ne pasa, si mai important, de a cui nu...

Omul ca specie este structurat in asa fel incat daca cineva are ceva ce tu nu ai, undeva in subconstient, unde nu conteaza regulile morale impuse de societate, simti o ura imensa pentru persoana respectiva. Si atunci, e normal sa faci tot posibilul sa obtii ce are acea persoana, ba mai mult de atat, sa-l faci pe el sa piarda ce tu doresti asa mult.

Ura este la nivel mondial vazuta ca ceva rau, insa eu cred ca este impregnata in ADN-ul nostru si este la alegerea noastra cum o folosim. O putem folosi in mod distructiv sau constructiv, evident. peste 85% din oameni aleg sa faca rau, aleg sa te faca sa te simti prost, umil, insignifiant. Si daca te ghidezi in viata dupa parerea lor, o sa ai numai de pierdut.

Si atunci, m-ar intreba prietena mea, cum fac diferenta intre cele 2 tipuri de oameni? De parerea cui sa tin? DE A NIMANUI. Parerea ta este singura care conteaza, pentru ca alegerile iti apartin si repercursiunile faptelor tale le resimti numai si numai tu. Deci, e mai mult decat normal sa-ti bazezi actiunile pe experienta proprie.

A nu se intelege gresit. Nu spune nimeni sa nu asculti ce au altii de spus. Ba din contra. Ascultati atent la tot ce se spune in jurul vostru, dar nu puneti la suflet nimic. Alegeti cu atentie ce informatii puteti folosi si restu stocatile in o memorie externa, pentru posteritate.

Cum ajungi in stadiul de a nu da 2 bani pe parerea celorlalti din jur? Pai 1, te lovesti de oameni care vor sa te schimbe pentru a servi propriul lor interes; si 2, inveti poker. Nu, nu glumesc. Inveti sa blufezi. Inveti sa iti ascunzi sentimentele, ura, invidia, si dupa un timp indelung in care te prefaci ca nu-ti pasa, intr-o zi te trezesti si realizezi ca esti liber, si chiar nu te mai atinge nimic.

Cu aceasta nota inchei, si va las sa ascultati piesa asta:

Cum mi-am petrecut Pastele

In timp ce lumea se indopa cu miel si oua in spiritul sarbatorilor pascale (ma enerveaza crunt exprimarea asta jurnalistica), eu ma intretineam cu Stephen Kingul Japoniei, Koji Suzuki.

Pentru inceput sa va prezint putin coperta.
"Un roman-cult, o ecranizare celebra: The Ring - Avertizarea.

Cum este posibil ca patru tineri -- patru prieteni -- sa moara simultan prin stop cardiac? Ziaristul Asakawa incepe o ancheta pe cont propriu. Curand, toate indiciile il conduc catre o caseta video misterioasa. O cauta. O gaseste. Vede o inregistrare stranie. De aici incolo, timpul devine palpabil si realitatea este acoperita de umbrele unui trecut mai viu decat prezentul. Asakawa are o singura certitudine: daca in sapte zile descifreaza secretul casetei, va trai; daca nu... In acest joc la limita nebuniei, viata lui pare a fi unica miza. Acesta sa fie adevarul?"

"Cei care au vazut filmul vor avea parte de cateva surprize socante" THE GLOBAL AND MAIL

"La fel ca un alchimist, Koji Suzuki are capacitatea miraculoasa de a opera transmutatia de la banal la inspaimantator" RUE MORGUE

"Ring este scris ca un sonet. Este un generator de neliniste" JOHN CUTE, SCIENCE FICTION WEEKLY

Iata un citat (defapt 2) care m-au pus serios pe ganduri:

Ryuji: "Vezi tu, virusii se situeaza la limita dintre fiinte si lucruri neinsufletite. Unii chiar au emis teoria ca la origine virusii sunt gene umane, dar nimeni nu stie precis de unde provin sau prin ce mecanism au aparut. Un singur lucru e cert, si anume ca sunt foarte strans legati de aparitia si evolutia vietii. [...]

Nu gasesti ca e fascinant, Asakawa? Nu te intriga ideea ca genele au evadat din celulele noastre si au devenit o noua forma de viata? Poate ca toate contrariile au fost candva identice. Toate. Chiar lumina si intunericul... inainte de Big Bang au convietuit in deplina pace, fara cintradictii. Dumnezeu si Diavolul la fel. Diavolul este doar un dumnezeu cazut in dizgratie. La inceput nu a existat nicio distinctie intre Bine si Rau. Masculin si feminin? Candva toate fiintele erau hermafrodite, precum viermii sau melcii de azi, si aveau organe sexuale de ambele genuri. Nu crezi ca asta e simblul ultim al puterii si frumusetii? ..."

Enjoy the book si pt mai multe detalii accesati site-ul editurii Humanitas.

Povara maturitatii

“Copilărie. Perioadă a vieţii umane,
intermediară între idioţia pruncie şi nebunia tinereţii
- la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii.”

Ambrose Bierce în Dicţionarul Diavolului

Toti am fost la un moment dat copii si toti am crezut la un moment dat ca o sa ajungem in Rai. Dar acum, nu numai ca nu mai credem in Paradisul promis, dar chiar daca I-am recunoaste existenta nu suntem siguri ca am vrea sa ajungem acolo.

S-au schimbat foarte multe de cand eram copil. Si nu lumea s-a schimbat, sau poate ca si ea, dar nu in asa mare masura cum m-am schimbat eu. Si nu e vorba de ani aici, nu! E vorba da o secventa, o intamplare, o secunda care a facut diferenta. Care m-a facut sa-mi las naivitatea sub pat, alaturi de restul amintirilor, si sa nu o mai scot niciodata.

Privind in urma ma simt precum Adam si Eva dupa ce au muscat din mar. Dupa ce au realizat ca sunt goi si ca e rusine sa stai asa. Asa si eu m-am trezit despuiata intr-o lume jegoasa, perversa si avida dupa bani, putere si ce-o mai fi in tred acuma. S-a profitat de goliciunea mea si s-a aruncat pe jos cu sentimentele mele. Poate aveti impresia ca ma plang. Gresit!!! Eu doar constat.

Constat o schimbare radicala care s-a petrecut demult, dar pe care nu am resimtit-o decat acum cateva zile… Acum cateva zile eram in tramvai si priveam pe geam, gandindu-ma la nu stiu ce. La un moment dat am vazut un cos de gunoi care luase foc (probabil de la o tigare aprinsa) si un fum negru si des iesea din el. Primul meu gand a fost: Ti-ai dracu’ de prosti care aruncati tigari aprinse in cosuri de gunoi pline de hartii… Nu va ganditi cretinilor ca o sa ia foc?!? Si ia uite cum trece lumea pe langa el, unu nu ar pune mana sa-l stinga…

Dar sirul gandurilor mi-a fost intrerupt de o fetita care, dupa aspect, nu cred ca era mai mare de clasa a 3-a. Si ea privea tot pe geam, si la acelasi spectacol ea a exclamat: Vaaai ce frumos se vede fumul. Ce frumos se onduleaza, nu-i asa mami? Si-atunci am avut o revelatie. Nici eu la varsta ei nu as fii remarcat prostia si incompetenta unora, ci dansul negru al fumului…

Am invatat multe intr-un interval foarte scurt de timp, si m-am maturizat mult mai repede poate decat majoritatea. Si din prisma acestui lucru tanjesc la momentele in care priveam ninsoarea cu drag si bucurie, in loc sa ma gandesc ce mocirla se va face mai apoi.

Nu spun ca este un lucru rau sa te maturizezi, doamne fereste. Dar e al dracului de incorect cum o simpla intamplare poate sa iti ucida pentru totdeauna copilul din tine. Exagerez evident cand zic o intamplare, ca nu e numai una. Dar cu siguranta ati observat cum fiecare deceptie, fiecare tradare din partea unui prieten si fiecare gest lipsit de umanitate la care ati fost martori, v-a furat o particica din inocenta copilariei.

Recunosc insa cu zambetul pe buze, ca desi nu mai sunt o naiva si experienta m-a facut sa ma imbrac intr-o armura impenetrabila, rezistenta la nesimtirea si rautatile celor din jur, undeva in mine mai e copilul vesel care se bucura la orice prostioara si care din cand in cand, lasa scutul jos. Si eu cred ca el mai exista in fiecare dintre noi. Si am sa va demonstrez:

Daca te amuza vartejul de frunze facut de vant intr-o zi mohorata, si iti imaginezi ca esti in Kansas, atunci copilul din tine traieste

Daca te bucuri cand porneste ploaia si iti place sa sari prin balti stropind in stanga si in dreapta, atunci esti inca tanar

Daca ajungi intr-un muzeu si iti doresti sa fie al tau pentru a te putea juca impreuna cu prietenii de-a v-ati ascunselea, esti inca un copil pe dinauntru

Daca pe strada vezi o urma de sotron si incepi sa sari din patratel in patratel, copilaria ta nu a luat sfarsit

Si nu in ultimul rand, daca cel putin odata la 2 luni ti se face pofta de mere cu biscuiti, copilul din tine nu a murit inca.

Naivitatea e o binecuvantare. Si mi se dovedeste asta cu fiecare loc in care am o amintire placuta dintr-o perioada in care stiam mai putine, si eram poate mai fericita.

Daca aveti undeva o cutie in care tineti scrisori si martisoare din liceu sau chiar caiete pe care la sfarsit aveati o inimioara mare in care scria: Il iubesc pe X! inseamna ca stiti despre ce vorbesc!

Guess Who's Back

Dupa lungi si contradictorii discutii (cu mine insami) am ajuns la o intelegere si m-am hotarat sa redeschid porcaria. Impreuna cu Malakay, ale carui scrieri le veti viziona de-ndata ce catadicseste sa si le posteze, dau drumul din nou la blog, aceeasi adresa, nou luck, poate alt stil...

Enjoy!

Romanţa celor ce se vând

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor -
O, negrul nor ca şi mormântul
Înşelătoarelor ce mor
Neplânse de amanţii lor!

Pe la ferestre-şi plimbă vântul
Tristeţile sfârşitului de vară,
În timp ce-n cârciuma murdară,
Din strunele de-aramă - cântul
Chitarelor
Îşi ia avântul...

Iar pe la mese,
Rând pe rând,
O ceată de amanţi artişti -
Toţi ne'nţeleşi şi mari,
Toţi Crişti...
Îşi beau iubirea, fredonând
Romanţa celor ce se vând. - vol. Romanţe pentru mai târziu, Ion Minulescu

Un hoit

O, suflete-aminteste-ti privelistea murdara
Ce-atat de mult candva ne-a umilit
In dimineata-aceea cu molcom cer de vara;
Un hoit scarbos pe un prundis zvarlit,

Isi desfacea asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic, isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin.

Putreziciunea asta se rasfata la soare
Care-o cocea adanc si linistit
Vrand parca sa intoarc Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar insutit.

Si cerul privea hoitul superb cum se desfata
Imbobocind asemeni unei flori…
Simtind ca te inabusi, ai sovait deoadata
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pantec pe care muste grase
Zburau greoi cu zumzete-ascutite
Curgeau ostiri de larve ca niste bale groase
De-a lungu-acestor zdrente-nsufletite.

Cu leganari de valuri si sfarait de foale,
Zvacnind si opintindu-se din greu
Parea ca trupul iarasi, umflat de-un suflu moale,
Traieste inmultindu-se mereu.

Si-aceasta lume-ntr-una vuia cantand ciudat
Ca vantul sau ca apa curgatoare
Sau un graunte care, necontenit miscat,
Se-nvarte ritmic în vanturatoare.

Aproape stearsa, forma acum nu mai era
Decat un vis, o schita ce tanjeste
Pe panza si pe care artistul o reia
Si doar din amintire o sfarseste.

Dar dupa stanci un caine pandind cu ochi de fiara
Tot maraia de ciuda c-am venit
In asteptarea clipei cand sa-si inceapa iara
Ospatul de la care-a fost gonit.

- Si totusi ai sa semeni cu-aceasta-ngrozitoare
Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor mei astru si firii mele soare,
Tu, ingerul si pasiunea mea!

Asa vei fi, o! dulce a nurilor craiasa,
Cand dupa-mpartasania de veci,
Ai sa te duci sub stratul de flori si iarba grasa
Sa mucezesti printre ciolane reci.

Cand viermii te vor roade cu sarutari haine,
Atunci, frumoaso, sa le spui si lor
Ca am pastrat esenta si formele divine
Si duhul descompusului amor!” - vol. Florile Raului, Charles Baudelaire

A inceput ca un comment...

Acest post a inceput ca un comment la fragmentele din Apararea lui Galilei de Octavian Paler, postate aici.


Idoli.

De ce avem nevoie de idoli? De ce avem nevoie de oameni in care sa ne punem speranta ca vor face ceva ce noi nu putem? De ce facem asta daca dupa ce realizam ca nu au reusit sa ii scuipam in fata si sa-i renegam?


Asemeni lui Pigmelion care a sculptat femeia perfecta pentru ca apoi sa se indragosteasca nebuneste de ea, toti avem momente cand ridicam pe cineva pe un pediestal. Un prieten, un iubit, un parinte sau o persoana publica. Reusim sa-i ridicam atat de sus incat momentul caderii este fatal, iar inima ne este rupta in totalitate.


Dar avem noi dreptul sa facem asta? Avem dreptul sa luam un om oarecare de pe strada si sa ii punem in brate responsabilitatea de a ne fii idol? Avem. Il avem pentru ca ni-l dam noi insine. Ne permitem noua insine sa ne incredem orbeste in cineva si sa-l consideram superior noua si celorlalti, uitand desigur ca si el este om.


Dar ce se intampla cand supraomul nostru cade de pe locul inalt pe care a fost pus? Se intampla ca mahnirea noastra e asa de mare incat uitam cu desavarsire ca noi, tot noi l-am urcat acolo, nu s-a suit singur. Nu a afirmat ca e un idol, si mai ales al nostru. Nu si-a dorit increderea noastra, nu si-a dorit sa fie salvatorul. Uitam si radem si batjocorim si facem rau. Da! Facem mult rau persoanei pe care am iubit-o mai mult decat propria noastra persoana. Facem rau pentru ca ne-a ranit, indirect; ii adresam cuvinte usturatoare pe care in mod cert nu le merita doar pentru ca a dezamagit. Lovim si aruncam in omul care nu poate, nu poate duce povara de a fi modelul cuiva.


Urasc ipocrizia si totusi sunt ipocrita! Scriu asta ca sa ce? Ca sa arat cum sunt unii? Nu! Ca sa arat cum sunt eu. Sunt ipocrita pentru ca si eu am facut precum am scris mai sus. Si eu mi-am urat si am dorit tot raul din lume celei mai bune prietene, sorei mele iubite cand aceasta m-a parasit. Si eu am blestemat iubitul sa arda in chinurile Iadului pentru ca a renuntat sa mai lupte. Si eu am injurat scuipat lovit in toti si-n toate, cautand persoana care m-a dezamagit, uitand, oh.. crunta uitare, uitand ca eu am creeat iluzia. Uitand ca m-am amagit cu scorniri, pentru a-l face pe cel de langa mine sa para mai bun, mai frumos, mai destept...sa para altfel decat restul lumii, sa para unic...

Republica Gramo. Here I come!

I'm in! Si am adus si felina cu mine :)) alalala

Adevăr. Durere şi leac deopotrivă.

"Adevarul este o flacara atit de luminoasa incit

multi oameni nu-i pot suporta lumina.

Unii inchid ochii ca sa nu-l vada,

iar altii fug ca sa nu fie arsi."

(Goethe)

Savanti, filozofi, cercetatori, nebuni si-au dedicat timpul si viata in intregime intru gasirea adevarului absolut. Mii de oameni au luptat si au murit pentru ca acesta sa supravietuiasca. Iar eu ma intreb, oare acest ideal merita sacrificiult de sine?

Oare cautam adevarul? Sau cand il gasim e doar mana destinului?

Gasirea adevarului coincide cu gasirea fericirii supreme?

Ce e mai greu? Sa gasesti adevarul sau sa-l accepti?

De unde stim sa-l recunoastem dintre miile de neadevaruri?

Nu stiu. Nu stiu decat ca de cele mai multe ori, adevarul nu mi-a adus pacea sufleteasca. Stiu ca de foarte multe ori nu numai ca n-a coincis cu ce as fi vrut eu sa aud, ba chiar m-a ranit profund. Dar asta e un motiv destul de bun ca sa nu-l accept?

De ce sa ma mai zbat sa-l aflu daca in final exista o mare posibilitate ca ceea ce am cautat indelung sa fie total contrar cu perceptia mea? As accepta o alta realitate decat cea pe care o cunosc?

Cautarea si acceptarea adevarului sunt, in definitiv, acte de curaj. Odata gasit, adevarul naste noi probleme:

"Ce trebuie sa fac de acum incolo, acum ca stiu adevarul? Spun si altora sau tin doar pentru mine?

Daca tin doar pentru mine, sufar in singuratate; daca zic, ma vor considera nebuna."

De multe ori ma uit in jurul meu si vad miile de oameni, care imi apar ca o turma de vite, cum se incred la absolut orice neadevar, dar trateaza cu scepticism adevarul. Imi repugna sa vad gloata care inghite orice debiteaza unii si altii si care accepta acest "adevar" ca pe o litera de lege.

Nu am ce-mi trebuie ca sa le seman. Imi lipseste puterea de a accepta orice fara sa ma intreb: "De ce? De ce e asa si nu altfel?" Imi lipseste indiferenta si raceala caracteristica celor care nu se intreaba.

As vrea sa am puterea de a recunoaste adevarul cand il aud. As vrea ca adevarul sa respecte o regula. Toti suntem obligati, de altii sau de noi insine, sa respectam anumite reguli. Adevarul de ce n-ar face-o?

Pentru ca adevarul e un concept si, mai mult decat atat, e un concept relativ. Ce eu percep ca fiind adevarat tu poti considera fals, si viceversa.

Dar de ce? De ce doua persoane care au crescut in medii asemanatoare, care au o cultura asemanatoare si cu capacitati intelectuale asemanatoare vad acelasi lucru in mod diferit.

Tind sa cred ca asta se intampla pentru ca unora le e mai greu sa accepte realitatea decat altora.

Si atunci ce facem? Ne inchidem fiecare in parte in propria noastra realitate, ne inconjuram numai de ce ne place noua sa auzim si de ceea ce acceptam ca fiind adevarat?

Eu nu pot face asta. Prefer sa recunosc durerea pe care mi-o provoaca adevarul si sa o accept. De ce? Pentru ca face parte din mine. Si o gust, o gust zilnic, chiar daca e dulce sau amara:

Te sterg din viata mea.

Dispari.

Dispari asemeni secetei

curmata de o ploaie;

asemeni noptii negre

ucise de lumina.

Uit ca te iubesc,

uit ca nu ma iubesti;

uit ca m-am mintit,

uit ca am sperat.

Te sterg din viata mea,

iar maine-ai sa dispari.

Maine eu port coroana,

coroana vietii mele,

coroana candva a ta.

Eu nu caut adevarul. Caut doar certitudini. Certitudini si confirmari. Restul sunt doar motive sa iubesc mai putin oamenii, viata si pe mine.

Altii au zis-o mai frumos ca mine:

"Adevarul care ii face pe oameni liberi este in cea mai mare parte adevarul pe care oamenii n-ar vrea sa-l auda."

Octavian Paler - Despre dragoste

"Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează"

Mircea Eliade - Isabel şi apele diavolului

"[...]cu cat esti mai normal, cu atat esti mai departe de adevar si mai aproape de viata[...]"

Emil Cioran - eseuri

"Adevărul este o doamnă sfioasă, mult prea binecrescută pentru a te pocni în cap şi a te trage în peştera ei. Ea este acolo, dar oamenii trebuie să o dorească şi să o caute."

William F. Buckley Jr(in engleza)

"Mai bine sa fii urat pt ceea ce esti, decat sa fii iubit pt ceea ce nu esti."

Anatole France

"Nu trebuie sa ne simtim jigniti cand ceilalti ne ascund adevarul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea noua insine."

La Rochefoucauld

"Sa ne ferim de a vesti adevarul celor ce nu sunt in stare sa-l asculte."

Rousseau

Obişnuinţa - ceva mai stupid ca lenea

"Obişnuinţa - adică ceva mai stupid ca lenea -

ne face să rămânem nemişcaţi în mlaştină

şi să ne împotmolim tot mai mult."

(Honore de Balzac)

<<>>

Ies din casa si ma indrept inspre statia de tramvai. Pasii ma duc unde stiu ei mai bine, sarmanii n-au nici o vina - pe drumul pe care mergeam odinioara sambetele. Ma urc in tramvai si, ca de obicei, incerc sa ignor oamenii din jurul meu. Ma asez langa geam de unde pot sa privesc aceleasi strazi, cu aceleasi blocuri, unde locuiesc aceeasi oameni care anima acelasi peisaj dintotdeauna.

Cobor dupa patru statii si ma indrept cu restul lumii spre trecerea de pietoni. E rosu; ma opresc. Se face verde dar nu traversez ca toata lumea. Raman pe loc pentru cateva clipe apoi fac stanga-nprejur si ma sui in alt tramvai. Usile se inchid iar constiinta mea nu intarzie sa-mi tranteasca in fata adevarul crud: 'Proasto! Ai uitat ca v-ati despartit? Nu o sa mai cobori niciodata la statia aia. Nu mai ai pentru ce!'

Am ajuns la urmatoarea statie. Si apoi la urmatoarea. Si la urmatoarea. Niciodata la cea din urma.

(fragment din viata mea)

<<>>

Intr-o lume in care lucrurile evolueaza cu o viteza asemanatoare celei din filmele Science Fiction, oamenii indragesc, paradoxal, tot mai mult obisnuinta.

Auzim zilnic de persoane care primesc oferte care le-ar putea aduce un trai mai bun decat ce au in momentul de fata, dar care refuza schimbarea. De ce? Pentru ca oamenii sec. al XXI-lea sunt comozi. Iar eu percep comoditatea ca o forma mai cizelata a lenii.

S-au obisnuit sa se trezeasca la 5 dimineata pentru a ajunge la 8 la birou. S-au obisnuit sa astepte in statie timp de 10-15 minute, indiferent de starea vremii, un mijloc de transport in care s-au obisnuit sa stea ca sardelele inconjurati de mirosuri care variaza de la parfumuri de marca la arome care au in compozitie tutun, alcool, transpiratie si jeg.

S-au obisnuit sa ajunga la locul de munca unde trebuie sa suporte ifosele unui fiu, nepot sau fin de-al patronului, care ajuns la pubertate face ce vrea cu banii lu' tati. Si s-au obisnuit sa tina locul colegilor blonavi sau aflati in concediu medical, toate pe un salariu jenant dar, cu care s-au obisnuit.

Apoi, cand programul - care, de obicei, se poate prelungi, fara compensatii ulterioare, cam "cat vrea muschiul" sefului - ia sfarsit, acestia pleaca inspre casele lor, cu aceleasi mijloace de transport in comun imputite si degradante cu care au venit.

Acasa sunt cateodata prea obositi sa mai manance ceva si se trantesc in pat unde adorm la televizor, unii dintre ei cu speranta ca urmatoarea zi va fii altfel.

Dar n-o sa fie altfel. N-o sa fie niciodata altfel, atata timp cat nu vor dori sa iasa din monotonia in care se complac si sa-si ia in maini fraiele propriilor lor vieti.

Atata timp cat nu vor face o nenorocita de scoala de soferi si nu vor trage tare cateva luni pentru a-si lua in rate o nenorocita de masina la mana a 2-a. Din cer nu pica masini si nici carnete de sofer!

Atata timp cat nu vor cauta un alt job, un job care sa le ofere sansa sa faca ceva de viitor. Nu e foarte greu sa completezi un CV pe care sa-l trimit unor site-uri specializate in oferte de munca. Pentru ca altfel nu o sa vina nimeni la tine sa te intrebe: "Nu ai vrea un post la mine la firma?" Trebuie doar sa vrei!

<<>>

Obisnuinta este o boala grava cu care fiecare dintre noi ne infectam fara sa vrem. Este la fel de involuntara ca si actul de a te indragosti.

Ca orice boala, obisnuinta poate avea urmari neglijabile sau foarte grave.

Primele sunt actiuniile banale care au devenit reflexe, precum stingerea luminilor cand iesi din casa sau spalatul pe maini dupa ce am fost la W.C. sau scrumatul sau dusul dupa sex.

Celalalt tip de obisnuinta este cel care creeaza dependenta, iar schimbarea brusca a unui astfel de obicei poate duce la o explozie emotionala.

De exemplu, o mama care este obisnuita sa-si sarute copilul inainte de culcare va simtii un gol imens in suflet cand acesta va fii in tabara sau la bunici.

Acel telefon primit seara de la persoana iubita in care iti povesteste ce a facut in ziua respectiva si in care se intereseaza de cum ti-a mers este unul dintre lucrurile cu care ne obisnuim cel mai repede. Iar cand telefonul nu mai suna despartirea pare cu atat mai dureroasa.

<<>>

Obisnuinta este dupa parerea mea cel mai puternic drog, pe care ne-am invatat sa-l savuram zilnic. Si cu toate ca stim ca suntem sclavii acesteia, ca suntem dependenti de lucrurile pe care noi le vedem ca fiind o normalitate, adesea nu gasim puterea de a lupta in contra ei. Asemeni efectelor substantelor halucinogene, nu putem sa ne descatusam din lantul obisnuintei.

In loc de Buna ziua!

Hop ca am intrat si eu in blogosfera, spre incantarea unora si dezgustul multora. Ca sa nu plictisesc prea tare(de la inceput) si ca sa nu dau sperante desarte anunt din incipit ca blogul asta nu are nici interes politic si nici social. As in, I'm not here to make friends. E un blog ca oricare altul unde voi posta ce vrea muschiul meu, no matter the subject.

Fara a o mai lungi, cum ar spune canibalu': Bine-ati venit, manca-v-as!!!