Bastonul

Mi se intampla, chiar des as putea adauga, sa ascult ce vorbeste lumea din jurul meu. Nu o sa ma ascund dupa deget si sa afirm ca:”Nu trag cu urechea!”, deoarece chiar daca nu ma chinui sa aud ce se vorbeste in jurul meu ci doar imi ajunge la urechi, faptul ca ascult tot e un fel de spionaj(la un nivel scazut evident).
Astfel am auzit astazi in spatele meu, in statia de autobuz pe cineva intreband:”Vreti sa va trec strada?”. Stiam ca nu cu mine a vorbit, si cu toate astea nu mi-am putut infrana curiozitatea de a ma intoarce si de a observa ca barbatul(caci era vocea unui barbat cea care intrebase) vorbea cu un batran orb. Nu am putut sa nu remarc tonul desi grav, dar politicos si deloc deranjat, cu care batranul i-a raspuns:”Nu. Astept autobuzul sa ma duc acasa.” “Ce masina asteptati?” a continuat barbatul, care acum ca imi amintesc mai bine, era un tanar pana in 30 de ani. “368.” “Nu vine. Permite-ti-mi sa astept cu dvs. masina pentru a va ajuta sa urcati in ea.” “Daca nu te grabesti…”
Atunci tanarul s-a uitat la ceas si a dat din cap cum facem toti cand vrem sa spune:”Ba ma cam grabesc…” Atat am asteptat pentru a intra in discutie:”Duce-ti-va, il sui eu in masina pe domnul. Merg tot cu 368.”
M-am intors sa ma uit daca vine masina. Nu se vedeau decat masini mici venind inspre statie. M-am rasucit spre batran. Mi-am plimbat privirea de jos in sus de doua ori. Era un om inalt, nu foarte robust dar impunator. Era imbracat modest dar decent, avea maini frumoase cu degete lungi ca de pianist.
In sfarsit vine masina, ii iau mana intr-a mea si ma urmeaza calm, observand si pastrand ritmul pasilor mei. Il urc in masina, il asez pe un scaun si ma indepartez dupa ce imi multumeste.
Apoi stau si ma uit la el. Imi e rusine ca o fac, dar nu-mi pot dezlipi ochii de la el. Ma surprind admirandu-l. Imi dau seama ca nu e mila ce simt cand ma uit la el, ci un soi de invidie. Il invidiez pe acest om pentru ca este orb. Imi vine sa tip:”Sunt o persoana de cacat! Invidiez un biet orb.” Il invidiez pentru siguranta sa, pentru postura modesta si totusi demna pe care o are.
Am stat de multe ori sa ma gandesc la oamenii din jurul meu. La cei pe care probabil nu-I voi mai revedea vreodata. Am stat si le-am analizat fata, privirea, gesturile, incercand sa le ghicesc povestea. Si acum, ma uit la un batran orb si desi nu-I pot vedea ochii, il pot citi.
Nu s-a nascut orb pentru ca are acel simt al orientarii pe care numai persoanele care au vazut in prealabil il au, si cu siguranta nu si-a pierdut vederea cand era copil, pentru ca are o atitudine matura prin fiecare miscare.
Poate ca in tinerete, cand era cam de varsta tanarului care a vrut sa-l ajute in statie, a suferit un accident. Sau poate a luptat in razboi. Da, asta e! A luptat in razboi. Nu am de unde stii cu siguranta ca asa este, dar asta vreau sa cred. Vreau sa il vad ca pe un erou care si-a pierdut lumina ochilor pentru a apara ceva.
Nu i-am ales imaginea unui veteran pentru ca simt ca e un simplu om si eu vreau sa ma joc de-a Dumnezeu si sa-I schimb destinul. Ci pentru ca asta cred, pentru ca asa imi imaginez ca arata un batran care a orbit in lupta.
Il invidiez. Il invidiez pentru ca e tot ce nu as putea fii vreodata. Pentru ca e pur, pentru ca stie ce ii ofera viata, pentru ca stie ca singurul sprijin real este bastonul din mana sa, pentru ca nu se minte ca maine o sa vada.
Nu stiu, si cel mai probabil nu am sa stiu vreodata, daca batranul are copii. Daca il asteapta cineva acasa sau daca se bucura cineva cand il vede. Nu stiu daca este idolul vreunui nepot. Dar stiu ca e idolul meu. Idolul meu fara nume…